CRONOS: Dnă Handrabura, cum aţi reacţionat la faptul că aţi fost reconfirmată în funcţia de viceministră a Educaţiei – cu bucurie sau ba?
L. H.: Înainte de toate a fost nedumerirea. Pentru că nu am ştiut până în ultimul moment că vom fi reconfirmaţi. Până la aceasta, însă, pe durata a câteva luni, inclusiv în campania electorală, m-am întrebat nu o dată dacă mai rămân sau nu la minister. Analizam avantajele şi dezavantajele, acestea din urmă manifestându-se printr-o afirmaţie a lui Octavian Paler, în care mă regăsesc şi acum – încerc, zi de zi, să învăţ să împac factorul de omenie, cadrul legal şi propriile principii. O luptă continuă între trei dimensiuni…
CRONOS: E atât de greu să convieţuiască aceste trei componente?
L. H.: Sunt nişte provocări deseori incompatibile, cu care se confruntă orice persoană aflată într-o poziţie publică. Din păcate, nu de puţine ori, chiar şi cei care critică sistemul birocratizat apelează la noi cu aceleaşi formule: vrem rapid, închizând ochii la unele rigori sau standarde. Şi asta mă frânge… Dacă în toate instituţiile statului ar lucra persoane care s-ar conduce de etica profesională şi de rigorile domeniului, şi n-ar accepta depăşirea atribuţiilor de funcţie, protecţionismul şi chiar corupţia, nu am pedala atâta timp pe loc.
CRONOS: Ce schimbări majore v-aţi propus când aţi venit la Ministerul Educaţiei în 2009 şi care dintre acestea v-au reuşit?
L. H.: Cele care au fost duse până la capăt n-au fost focusate preponderent pe minister – este vorba de negocierile din cadrul Grupului patru, „Contacte interumane”, a Acordului de Asociere RM-UE. Deşi nu obişnuiesc să mă autoapreciez, pot spune că am realizat acest obiectiv. Reformele pe care e necesar să le facem sunt deja stipulate în Strategia consolidată a educaţiei pentru anii 2011-2015, precum şi în proiectul Codului Educaţiei. La fel de bine au mers lucrurile în Parteneriatul Estic – europenii s-au arătat bucuroşi că văd, în sfârşit, o iniţiativă şi din partea noastră, că vrem să facem ceva. În Parteneriatul Estic, bunăoară, noi aproape că nu am fost vizibili, deci, nu am beneficiat de şansa de a atrage proiecte şi bani. În momentul în care vom schimba această situaţie, efectul va fi resimţit de fiecare actor din sistem.
FOTO: Dumitru-Liviu Ştefan (Timpul.md)
CRONOS: Până se întâmplă asta, care sunt priorităţile?
L. H.: E foarte mult de lucru în învăţământul profesional. Şcolile profesionale trebuie să fie conectate la mediul de afaceri, la noi meserii pe care le cere piaţa muncii, renunţându-se treptat la meseriile pe care le menţinem doar din inerţie. De câţi tractorişti mai are nevoie RM? Poate că, astăzi, sunt necesari lăcătuşii?! A venit UE cu proiecte de milioane de euro pentru reţelele de apă şi canalizare, dar nu au cu cine lucra. Ne-au şi spus: efortul nostru este pe jumătate, dacă nu veţi pregăti specialiştii care vor întreţine aceste reţele…
CRONOS: Care este problema majoră a sistemului nostru de învăţământ?
L. H.: Nu putem vorbi doar de o singură problemă. Dacă ar fi să identific, totuşi, una, ar fi faptul că nivelul de studii pe care le pretinde o persoană nu se convertesc în calitate profesională, în competenţele necesare. Şi aici nu sunt vinovaţi doar tinerii, doar părinţii sau doar pedagogii. Este o problemă pe sistem în întregime – percepţia greşită a societăţii, goana multora după rezultate formale, după diplome cu pondere, de doctor habilitat sau doctor în ştiinţe. Este o adevărată modă socio-culturală, generată de o societate ce se conduce de false valori. Riscurile sunt la vedere: în loc ca, după colegiu sau facultate, tânărul să plece în câmpul muncii având siguranţa vestei antiglonţ pe el – căci în acest câmp al muncii eşti supus unei tirade competitive a la kalaşnikov -, el devine un potenţial candidat la şomaj. Respectiv, cercul vicios se extinde şi el trebuie să se recalifice, ceea ce înseamnă noi investiţii făcute de fiecare în parte sau de către stat. Toate sunt interdependente.
CRONOS: Tot interdependenţa explică faptul că dvs. sunteţi responsabilă de învăţământul şi profesional, şi cel superior?
L. H.: Exact. Aceste trepte ţin de formarea profesională – deci, comunică între ele şi e absolut întemeiat să intre în atribuţia unui singur viceministru. Dar lucrez intens şi cu Direcţia Relaţii Internaţionale, cele mai multe schimburi şi activităţi externe vizând învăţământul vocaţional şi universitar. E vorba şi de Procesul de la Bologna, şi de autonomia universităţilor de a avea acorduri bilaterale sau de a accesa proiecte care, în definitiv, contribuie la reformarea învăţământului per ansamblu. Mă bucur că, şi la noi, multe universităţi nu mai mizează doar pe subvenţiile de la stat sau pe taxele de studii în acumularea mijloacelor financiare. Universităţile trebuie să poată acumula bani şi din prestarea altor servicii, care să le consolideze capacitatea instituţională – un exemplu sunt incubatoarele economice, cum am văzut la Torino, în Italia, sau în Singapore. Doar astfel vom putea intra şi noi într-un top al celor mai bune universităţi. Tocmai de aceea, astăzi se lucrează la crearea Agenţiei naţionale de asigurare a calităţii. Este o structură absolut necesară, în situaţia în care avem 30 de universităţi, iar o parte dintre acestea nu fac în totalitate faţă concurenţei şi criteriilor de calitate existente pe piaţă.
FOTO: Dumitru Liviu-Ştefan (Timpul.md)
CRONOS: Nu e prea mult – 30 de universităţi?
L. H.: Dacă e să ne comparăm cu Berlinul, unde sunt doar trei, este mult. Dar comparaţia nu e întotdeauna salvatoare. Noi avem nevoie de şcoli, de colegii şi universităţi regionale, ca să le dăm păturilor social-vulnerabile şansa de a studia. Dar, universităţi regionale, în niciun caz, nu trebuie să însemne mai puţină calitate. Şi aici miza e şi pe această agenţie, dar şi pe politicile reformatoare cu accent pe calitatea serviciilor educaţionale. În plus, se lucrează la implementarea descentralizării financiare în sistemul de învăţământ. Aceasta presupune că fiecare instituţie, indiferent de nivel şi profil, va primi bani strict per capita. Şi sper să nu mai avem situaţii ca cea atestată într-o şcoală profesională unde, din cauza numărului mic de elevi, un elev ne costa 32.000 de lei pe an, în locul normativului de 9000. S-a ajuns la aşa ceva pentru că aceste instituţii au fost menţinute artificial, inclusiv din raţiuni electorale. Iar la micşorarea numărului de elevi şi de clase şi-a spus cuvântul şi declinul demografic, şi factorul de sărăcie, şi migraţia masivă…
CRONOS: Totuşi, guvernul din care faceţi parte a fost învinuit de faptul că, în premieră, a închis şcoli în RM…
L. H.: Noi pur şi simplu am fost mai transparenţi şi mai oneşti în adoptarea deciziilor, luate de comun acord cu administraţia publică locală. Şi în cei opt ani de guvernare comunistă au fost reorganizate unele instituţii, iar altele au fost închise. Astfel, dacă nu erau copii pentru liceu, aceasta se reorganiza în gimnaziu; dacă nu erau nici de gimnaziu – şcoala se reducea la câteva clase primare. Reformele dureroase, dar inerente chiar şi pentru comunişti, pur şi simplu au fost tăinuite. Cine opunea o minimă rezistenţă, era ameninţat cu concedierea, de aceea multe lucruri se acceptau tacit, de frică şi nesiguranţă.
CRONOS: Se leagă aceste realităţi – clase goale, şcoli cu profesori pensionari – cu acele succese şi aspiraţii pe plan european, de care vorbiţi?
L. H.: Vă voi răspunde printr-un exemplu pe care mi l-au adus recent, în cadrul unei conferinţe video, colegii din India, cu care lucrăm la strategia de e-transformare şi e-guvernare. Ei ne-au zis: „Voi aveţi conexiune la Internet pe toată ţara – spre deosebire de India, unde mai sunt multe localităţi care nici nu au auzit de computere! Cu toate acestea, nouă nu ne-a fost teamă să iniţiem reforme care să ne facă lideri pe piaţa tehnologiilor informaţionale”. Adică, să nu ne cramponăm de nişte derapaje mari pe sistem, ci să căutăm soluţii şi să acţionăm. Şi chiar dacă, într-adevăr, Chişinăul şi restul RM par două lumi paralele – uneori refuzi să crezi că ele există la o distanţă de doar 30-50 de kilometri – acest decalaj nu trebuie să ne împiedice să aspirăm.
CRONOS: Aţi pomenit de Procesul de la Bologna. Ce a adus acesta nou? Este el implementat conform regulilor ori aşa cum îl înţeleg moldovenii?
L. H.: În 2011 se vor împlini şase ani de la aderarea noastră la Bologna şi implementarea primelor reforme. A existat, bineînţeles, o rezistenţă, aşa cum se întâmplă mai mereu în cazul reformelor. Planul-cadru pentru ciclul I – cei trei ani de licenţă – a fost elaborat în grabă, motiv din care vrem să-i facem o „revizie valorică”. În linii mari însă, în pofida unor deficienţe depistate – un exemplu ar fi perioada formării iniţiale, de trei ani, insuficientă totuşi pentru pregătirea unui specialist – e un proces care ne-a adus multe avantaje. Printre cele mai importante e faptul că studentul înţelege că formarea lui nu depinde doar de cadrul didactic, ci şi de efortul său individual, de timpul petrecut în bibliotecă sau laborator. Studentul e pus în situaţia să-şi asume propria parte de implicare şi efort, ceea ce nu-i permite nici cadrului didactic să fie comod şi să nu crească, la rândul său, profesional. Conceptul de bază este „învaţă-mă cum să învăţ” şi este o abordare deopotrivă corectă şi modernă. Printre principiile nerealizate ar fi flexibilitatea orelor opţionale şi facultative. Orele opţionale mai sunt, de regulă, obligatorii, însă există motive obiective pentru aceasta – factorul financiar plus specialiştii care să le predea. Deocamdată, nu ne putem permite să avem la un curs trei studenţi, la altul zece şi tot aşa.
CRONOS: Deci, nicio şansă să mergem, după modelul european, la un curs de psihologie şi altul de actorie…
L. H.: Nu aş fi categorică – e o etapă de tranziţie. Dar, e adevărat că ea s-ar derula mai rapid, dacă s-ar implica cei pe care acest proces îi vizează direct şi pe care, din păcate, nu-i văd ca pe o masă critică – studenţii. Ei sunt mai mult decât comozi, deşi ar putea să ne facă pe noi – cadrele didactice şi cele universitare, ministerul – să ne revizuim priorităţile, confortul. Îi vreau mai ambiţioşi: să se informeze, să cunoască în baza căror principii învaţă, să ştie că acest Proces Bologna nu este o formalitate, ci că le va determina viitorul.
CRONOS: Este indiferenţă sau lipsă de curaj?
L. H.: Tinerii au curaj, au demonstrat-o şi la 7 aprilie 2009. Dar, probabil, au simţit prea devreme, încă din şcoală, riscurile unei lupte pentru o cauză dreaptă. Mai ales că nici nu au solidaritatea celor din jur când o fac… Este o problemă pentru întreaga societate care, de fapt, le şi serveşte drept model.
CRONOS: Când vom avea cercetare adevărată în universităţi?
L. H.: Când vom înţelege cu toţii că nu poţi fi un cadru didactic profesionist, conectat la inovaţiile de ultimă oră, dacă nu eşti axat şi pe componenta de cercetare. Tocmai de aceea noul Cod al Educaţiei, care sperăm să fie adoptat în acest an, prevede ca cercetarea să se regăsească plenar ŞI în universităţi. Demersul nostru din acest Cod nu a fost de a lichida cercetarea academică, precum s-a speculat tendenţios deseori. Ne-am propus doar de a pondera şi de a da universităţilor şansa să-şi dezvolte infrastructura de cercetare şi să-i motiveze pe studenţi ca, ieşind din sala de curs, să meargă în laboratorul aplicativ. Cum să o facă, însă, când aceste laboratoare nu au mai fost de ani buni ajustate progresului tehnologic – fie în domeniul umanitar, fie în cel tehnic? Din fericire, şi unele companii de la noi au început să înţeleagă că, dacă doresc să aibă specialişti, trebuie să contribuie la formarea profesională a acestora, inclusiv punând umărul la echiparea laboratoarelor de cercetare şi la ajustarea programelor de studii la noile realităţi socio-economice.
FOTO: Dumitru Liviu-Ştefan (Timpul.md)
CRONOS: Ce se întâmplă cu extensiunile universitare?
L. H.: La Bălţi nu s-a produs, deocamdată. S-ar explica prin apropierea geografică de Iaşi, dar şi prin faptul că partea română a suplimentat numărul de burse oferit studenţilor din RM. Dar îşi spune cuvântul acelaşi factor demografic – dacă scade numărul absolvenţilor de liceu, scade şi cel al studenţilor. Chiar dacă, anul trecut, noi am anulat o inechitate – am eliminat limita de vârstă pentru admiterea la facultate, o limită care, de fapt, însemna o discriminare şi o încălcare a dreptului la studii, indiferent de vârstă. Dacă, la 50 de ani, cineva vrea să meargă la facultate, de ce să-i interzicem?
CRONOS: De ce în ultimii ani se atestă o lipsă a profesorilor bărbaţi?
L. H.: Ei lipsesc în toate ţările… Bărbaţii mereu migrează spre meserii care sunt mai bine plătite. Pentru că lor li se cere în continuare, chiar şi de către o bună parte dintre femeile emancipate, să asigure bugetul familiei. Şi e dificil să asiguri acest buget din educaţie, servicii de asistenţă sau protecţie socială.
CRONOS: Sunt şanse ca pedagogii să-şi recapete prestigiul de altădată?
L. H.: Este adevărat că factorii sociali şi economici din ultimul deceniu i-au îngenuncheat pe profesorii noştri, care au devenit şi mai vulnerabili. Totuşi, majoritatea fac faţă acestei bătălii – fug din câmp la şcoală, îşi scot cizmele de noroi şi intră în clasă cu aerul intelectualilor interbelici sau postbelici, care de asemenea au trecut prin încercări foarte grele. Pentru ca pedagogul să rămână/redevină model, este cazul ca noi toţi, inclusiv presa, să nu vedem şi să pedalăm doar pe ceea ce e negativ, ci să dăm cât mai multe exemple pozitive, de reuşită. Nu se vinde doar tot ce presupune viol, conflict, scandal, mită. Societatea, astăzi, are mare nevoie de modele pozitive. Şi ele există.
CRONOS: Chiar sunteţi convinsă că prezenţa femeilor în politică trebuie reglementată prin lege? V-a împiedicat cineva să veniţi în politică?
L. H.: Nu e vorba că aş fi fost eu împiedicată. De-a lungul secolelor femeile au fost văzute ca „obiecte cu menire socială” şi nu ca subiecţi competitivi ai istoriei publice, de aceea există o rezistenţă explicabilă a bărbaţilor de a accepta femei în poziţiile-cheie, pe care până nu demult le-au deţinut doar ei. Mai ales că noi venim cu alte soluţii, atitudini, deseori imprevizibile, cu alte experienţe… Ca să fim auzite – şi aceasta este o cifră sociologică ce se referă nu doar la politică, ci şi la business – este nevoie de cel puţin 30 la sută din voci ca să impună o altă poziţie sau să iniţieze. Nu cred că e un procent mare pentru cineva care reprezintă chiar mai mult de 50 la sută din societate. Ţările care au acceptat fără de frică valorificarea expertizei şi a potenţialului feminin în toate structurile sociale au avut de beneficiat. Aşa ne-a dat Dumnezeu – să ne completăm reciproc şi în viaţa privată, şi în cea publică. Stereotipurile sunt doar în capul nostru şi în complexele noastre de gen.
OPINII:
Natalia Gherman, viceministră a Afacerilor Externe şi Integrării Europene, negociatoarea-şefă pentru Acordul de Asociere RM-UE:
Dacă Loretta Handrabura va putea, şi în continuare, să-şi realizeze ideile reformatoare în domeniul educaţional, RM, cu siguranţă, se va integra mai rapid în UE. Are şi experienţă, şi angajament, şi responsabilitate – dovadă şi faptul că a finalizat cu brio negocierea capitolului „Contacte interumane” din cadrul Acordului de Asociere RM-UE, capitol focusat pe educaţie, cultură, societate civilă etc. O admir pentru inteligenţă, sinceritate şi devotament faţă de profesia ei şi sunt fericită că o pot numi nu doar colegă, ci şi prietenă.
Vadim Pistrinciuc, viceministru al Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei:
Loretta Handrabura este, înainte de toate, o profesionistă, în plenitudinea acestor cuvinte. Oricare ar fi obiectivele pe care şi le propune, acestea sunt realizate cu stil şi perfecţiune. Carieră academică, ştiinţifică, de manager – în toate a atins „cote maxime”. Indiferent dacă a trebuit să gestioneze situaţii complexe, să caute adevăruri, să convingă generaţii, Loretta le-a făcut pe toate cu nobleţe. Şi tocmai nobleţea, perseverenţa şi eleganţa sunt calităţile ce au însoţit-o mereu şi pretutindeni. E un exemplu pentru colegi şi prieteni.
Notă:
La discuţie au mai participat: Gheorghe Budeanu, Tatiana Corai, Arcadie Gherasim, Pavel Păduraru, Ion Surdu, Irina Papuc, Victoria Puiu, Nelly Gâştemulte, Ion Macovei, Oleg Carp, Svetlana Conev, Ala Coica, Nicolae Roibu.
