Am devenit cetăţeni sovietici până în 22 iunie ’41, când Armata Română ne-a liberat pe mama şi pe mine, tata fusese arestat în 13 ianuarie ’41 şi deportat în Siberia. Am plecat în refugiu a doua oară – de data asta (25 martie ’44) am reuşit să ne refugiem în Transilvania. De atunci nu mai am casă, nici masă. Nici ţară. Din 22 noiembrie ’77 am fost expulzat şi din România. De atunci locuiesc în Franţa, la Paris, ca refugiat politic. 

Am scris câteva cărţi: 30. Sau 40, sau 50, nu le-am mai ţinut socoteala. Le-am scris ca un orfan de ţară: cu durere, cu bucurie, cu jubilaţie. Unele au fost tipărite şi la Chişinău. Altele, tipărite în România, au fost aduse şi la Chişinău.

Acesta sunt. Restul vieţii mele se află în cărţi. Lectură plăcută”, scria el la 19 septembrie 2012 la Paris.

Deși un an în urmă nu avea casă, nici masă, nici țară, la 25 aprilie a.c., Paul Goma și le-a recăpătat. Candidatul la Premiul Nobel a recăpătat cetățenia Republicii Moldova și a acceptat să revină în Basarabia pentru a prelua conducerea Centrului de Studiu al Comunismului în Basarabia și Bucovina, care a fost înființat iarna aceasta de către Uniunea Scriitorilor.

Fericitul eveniment a fost organizat de membrii „Comitetului de iniţiativă pentru aducerea scriitorului acasă”, creat la Uniunea Scriitorilor. Până acum, Goma era apatrid și nu a acceptat cetăţenia Franţei.

„… fie și amnezic”

Paul Goma are un trecut încărcat cu evenimente și amintiri care l-au făcut să devină unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi din timpul României comuniste şi unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori postbelici. „Am împuiat capul eventualului cititor cu atâtea biografisme, atâtea amănunte, atâtea fleacuri care acum, în noul mileniu, și-au pierdut importanța… Ei da, îi comunic prin scris străine lui, ba chiar dăunător-cauzatoare, fiindcă cititorul nu-vrea-să-știe-nimic, fiindcă lui i-e frică de moarte, el vrea să trăiască, fie și amnezic, nu să piară dacă, doamne-ferește, deschide gura, vrea să-și refacă viața, să și-o facă altfel decât fusese sub comuniști”, spunea Goma.

Încă pe atunci când frecventa clasa a zecea a Liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a început să-și manifeste ferm pozițiile. A fost reţinut opt zile la Securitate, din cauză că a vorbit în clasă, despre partizani şi pentru că avea un jurnal-intim codificat, iar apoi a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară.

Doi ani la închisoare pentru adevăr

Principiile sale însă s-au menținut. Fiind student al Institutului de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, a ajuns să fie criticat de rectoratul universităţii pentru afirmaţii care contraveneau politicii oficiale, pe atunci, în ’56. El afirma fără teamă că „moldovenii” (din „RSS Moldovenească”) sunt români, că „limba moldovenească” este o invenţie, sovieticii impunând basarabenilor o limbă care nu există. El lămurea că locuitorii vorbesc limba română care este o limbă de origine latină, cum susţine academicianul sovietic Şişmariov, şi nu o limbă-slavă, precum susţine academicianul român Graur. De altfel, el afirma că trupele sovietice din România sunt trupe de ocupaţie și că, astfel, limba rusă nu trebuie să fie obligatorie.

Drept urmare, Paul Goma a fost arestat în noiembrie 1956 și acuzat de „tentativă de organizare de manifestaţie ostilă”. În primăvara anului viitor, el a fost condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a petrecut în închisorile Jilava şi Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forţat în Borduşani, din jud. Ialomiţa, unde a rămas până în 1964.

Până recent, apatrid și în azil

După ce publică, în revista „România literară”, un scurt articol care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977, Paul Goma trimite la postul de Radio „Europa Liberă” o scrisoare deschisă care a fost difuzată, în care cere Guvernului României respectarea drepturilor omului în ţară. Urmările au fost grave, el a fost permanent urmărit, apoi arestat şi bătut de Securitate. Având, însă strânse legături cu Occidentul şi activitate în organizaţia neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat şi condamnat fără a stârni proteste în străinătate.

Astfel, la 20 noiembrie 1977, Goma, împreună cu soţia şi copilul, au fost decăzuţi din calitatea de cetăţeni români şi expulzaţi în Franţa. Ajuns la Paris, el cu soția, Ana Maria, fiul Filip-Ieronim, două mașini de scris, două geamantane și pașapoarte turistice a cerut imediat azil politic. Acolo, Goma şi-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la Bucureşti şi a lui Nicolae Ceauşescu, ceea ce l-a făcut, ulterior, ţinta unui atac cu colet-capcană şi a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la Bucureşti, care, evident, s-au soldat cu eșec. De-a lungul timpului, Paul Goma a continuat să scrie și să publice romane, eseuri, să țină jurnale și să difuzeze autofilmări în care aborda diverse subiecte. Astfel, el a reușit să fie mereu aproape de baștină.

Știrea despre venirea renumitul disident în viitorul apropiat a bucurat atât admiratorii, cât și rudele sale. Sunt multe de recuperat…
 
Paul Goma:

„Încă un cârlig cu care comunismul ne ține prinși: noi în de noi, umilitobidiții, striviții, curvăsăriții, după ce ardem o-mică-referință despre un apropiat, avem… Ei bine, avem nemaipomenitul curaj (dar cinstea?, aaa, păi să nu uităm cinstea!) să ne ducem direct la încondeiat și să-i spunem, deschis, cinstit ca la un frate: „Uite, dragă, ce nenorocire pe capul meu: m-au strâns ăștia de gât, m-au șantajat, că dacă nu dau o mică referință, Canalul mă mănâncă!”