Mariana Jitari, director adjunct al Liceului „Spiru Haret” din Chişinău, „De mici suntem antrenaţi să îmbrăcăm măşti…”

Tânără, frumoasă, talentată, sinceră, deschisă, modernă, aşa o caracterizează cei de la Liceul „Spiru Haret” din capitală. Şi nu sunt simple complimente, directe sau indirecte, sunt calificative pe care chiar le merită.

– Dragă dna Mariana Jitari, pentru prima oară am auzit de dumneavoastră acum câţiva ani, răsfoind ziarul Liceului „Spiru Haret”. Apropo, mai apare acum „Vlăstarul”?

– Am fost redactor la „Vlăstarul” imediat ce am venit la acest liceu… Acum, am dat ziarul pe mâna elevilor, în schimb, de vreo cinci ani scoatem o revistă metodică a profesorilor – „Convorbiri didactice”.

– Aţi preluat denumirea de la Spiru Haret…

– Da, am preluat mai multe idei de la patronul nostru spiritual, ultima fiind crearea Clubului de lectură al elevilor…

– Sunteţi director adjunct şi, totodată, predaţi lecţii de română elevilor din clasele a VII-a şi a X-a. Care dintre ei vă „storc” de mai multă energie?

– Cei mai mici mă ţin în suspans permanent, de la ei nu ştii la ce să te aştepţi; cei mai mari mă ajută să perseverez. Şcoala nu te stoarce de energie. Îţi ia cu o mână, dar îţi dă cu două. Te consumă, dar îţi dă puteri să cauţi ceva nou, să inventezi tot felul de lucruri, ca a doua zi să-ţi fie interesant şi ţie, şi copiilor. De asta probabil n-o să-mi schimb profesia niciodată, pentru că mă menţine într-o formă intelectuală bună.

– Se zice că profesorul trebuie să fie pe jumătate psiholog, pentru a crea o relaţie bună cu copilul. Vă reuşeşte acest lucru?

– În general, copiilor trebuie să le dai senzaţia că laşi de la tine. Că nu tu eşti cel care dictează regulile. Între profesor şi elev nu ar trebui să existe o relaţie asemenea celei dintre şef şi subaltern. Avem suficienţi şefi în viaţă.

– Care ar fi distanţa optimă?

– Cred că distanţa dintre profesor şi elev trebuie să fie de o singură treaptă – ca elevul să aibă curajul să se ridice, iar profesorul să nu se teamă să coboare, atunci când e nevoie… O distanţă oricum trebuie să existe, pentru că altfel elevul nu progresează. Chiar dacă nu recunoaştem, unele eşecuri de ale noastre se întâmplă anume din cauza distanţei prea mari. Atunci când lucrurile scapă de sub control, e greu să le întorci la normal. În şcoală, ca şi în viaţă, trebuie să fie foarte clare regulile jocului. Nici copilului, dar nici mie, ca profesor, nu-mi place să mi se încalce regulile.

– Ce faceţi cu cei care le încalcă?

– În niciun caz nu apelez la terţe persoane. Nu mă plâng la părinţi, la director, la diriginte. Nu-i implic în relaţia mea cu copilul, pentru că elevii o percep ca pe un fel de trădare, ca pe o recunoaştere a înfrângerii din partea profesorului, care nu poate să menajeze o situaţie şi caută ajutor la cei din jur. Asta nu soluţionează problema, ci o extinde. Când situaţia poate fi simplificată, e de preferat să o simplifici, nu să o complici.

– Învăţământul nostru este suprapopulat de femei. Care ar fi partea bună şi partea mai puţin bună a acestei situaţii?

– Partea bună este că învăţământul oferă femeilor posibilitatea de a se realiza, de a evolua… Partea proastă este că femeile sunt mai pesimiste, mai susceptibile, mai sensibile, intră mai uşor în ipostaza de victimă… Dacă în colectivele pedagogice ar fi mai mulţi bărbaţi, femeile ar vrea să arate mai bine, să se plângă mai puţin, să se mobilizeze şi să fie mai fericite.

– Unii profesori obişnuiesc să spună: copiii să vi-i educaţi acasă, la şcoală avem foarte mult material de predat, nu avem timp de educaţie. Şcoala ar trebui să şi educe, sau doar să înveţe?

– Iar eu am cunoscut părinţi care spuneau cam acelaşi lucru: treaba voastră, a profesorilor, e să-i învăţaţi carte, de educaţie o să ne ocupăm noi, acasă. Cum poţi să separi lucrurile? Care e rostul învăţării dacă nu educă? Educaţia nu constă doar din norme de comportament: aşa faci, aşa nu faci. Educaţia este atitudinea faţă de tine personal, faţă de lumea din jur, dorinţa de a te implica în ceva util pentru tine şi pentru alţii. Dacă elevul nu-şi pune bagajul de cunoştinţe în propriul beneficiu şi în beneficiul celorlalţi, atunci efortul nostru de a-i da cunoştinţe e minim. Şcoala trebuie să educe prin învăţare, altfel nu are impact. Copiilor trebuie să le educi discernământ, atitudine critică, să aibă imunitate în faţa fenomenelor pe care le văd în jurul lor.

– Reuşeşte, oare, profesorul să se adapteze la schimbările rapide din societate?

– Eu cred că cea mai importantă calitate a profesorului este flexibilitatea. Elevii se schimbă, în fiecare an ai în faţă altă generaţie, alţi copii. Valorile rămân aceleaşi, dar copilul se schimbă şi percepţia lui asupra acestor valori se schimbă de asemenea. Şi atunci e necesar să te adaptezi la noile exigenţe, la noile generaţii. Ce se întâmplă însă în realitate? 80 la sută din profesori intră într-o zonă de confort şi nu văd de ce ar trebui să mai iasă de acolo. El, înţeleptul, deşteptul, profesionistul, cel cu atâtea certificate şi diplome de merit în spate, de ce să iasă din comoditatea sa… pentru un copil?! Dar dacă te uiţi mai bine, cu toate meritele grămadă, respectivul profesor a încremenit de mult în metodele sale de predare, s-a plafonat.

– Şi la capitolul material, financiar, cum se descurcă astăzi profesorul? S-au mai îmbunătăţit lucrurile?

– Nu s-au îmbunătăţit deloc, au rămas la fel. Salvarea pentru profesor constă în schimbarea accentelor. Niciodată profesorul n-o să aibă atâţia bani câţi i-ar trebui ca să aibă o viaţă decentă. Şi niciodată învăţământul nu va fi domeniul în care circulă mulţi bani. Asta e realitatea. Dar eu am văzut foarte mulţi oameni nefericiţi, care aveau mulţi bani. De aceea, ca să parafrazez un personaj literar, aş zice: alţii au bani, maşini şi vile, iar eu mă mulţumesc cu o conştiinţă curată…

– Vă consideraţi un om puternic?

– Da, cred că sunt suficient de puternică. Toate experienţele pe care le-am trăit în viaţă – mai bune şi mai puţin bune – mi-au fost nişte lecţii utile. Mie nu mi-e frică s-o iau de la capăt şi îi învăţ şi pe alţii să nu se teamă de un nou început.

– Familia îi poate aduce unei femei fericirea pe care o merită?

– Cu siguranţă. Spun asta din proprie experienţă, pentru că sunt în a doua căsătorie. Prima nu a mers. Decât să ne baricadăm într-o căsnicie care nu duce nicăieri, ne-am zis că ambii merităm o şansă. Despărţirea nu a fost dramatică, mult mai dramatic a fost timpul pe care l-am pierdut…

– Cât timp aţi pierdut?

– Opt ani. Dar până la urmă, curajul de a ne reface vieţile ambii, cred că e o lecţie bine învăţată, pe care am ştiut s-o valorific în a doua căsnicie…

– Ce înseamnă, de fapt, o relaţie frumoasă?

– O relaţie frumoasă e cea care ne asigură libertatea, iar aceasta nu înseamnă o viaţă dezordonată, ci dreptul la anumite gusturi, ocupaţii, la comunicare liberă. Nu neapărat tu sau el să fie cel care cenzurează acţiunile şi convingerile celuilalt, cel care decide, pentru ca celălalt să se supună. Cu actualul meu soţ suntem într-un fel de egalitate de idei, am toată libertatea să spun ce cred şi despre activitatea profesională, şi despre acţiunile mai personale. La noi în casă se comunică mult, se citeşte mult, biblioteca e mult mai mare decât bucătăria, la propriu şi la figurat…

– Şi menajul pe seama cui rămâne?

– Tot pe seama noastră; dar menajul trebuie făcut rapid. O femeie modernă trebuie să gătească repede, fără exces de efort. Nu înţeleg reţetele care te ţin la bucătărie ore în şir sau de dimineaţa până seara. Mâncarea propriu-zisă nu trebuie transformată în principala valoare a vieţii. Prefer să mergem la teatru, să citim împreună o carte, să privim un film, să ne întâlnim cu nişte prieteni. Eu pun mare accent pe comunicare, cred în forţa comunicării. Când cineva mă întreabă, cum crezi că aş putea soluţiona cutare sau cutare problemă, răspunsul meu este univoc: prin comunicare.

– Există ceva ce vă doriţi, dar nu aţi reuşit să obţineţi?

– Da, sigur. Îmi doresc să pot schimba lumea… Îmi plac oamenii, nu şi falsul din ei. Vreau o lume sinceră. Mă deranjează falşii intelectuali, falşii patrioţi, falşii creştini, falşii moralişti, falşii artişti şi aş putea continua la infinit.

– De ce se tem oamenii să fie sinceri?

– Din laşitate… Nu sunt mulţumiţi de sine şi le pare că trebuie să îmbrace nişte măşti, ca să arate mai bine. Oamenii se tem de sine. Cred că trebuie să corespundă anumitor modele, clişee, norme care undeva se stabilesc. Se citesc cărţi la modă, se vizionează filme la modă, se fac lucruri la modă şi nu cele care ne reprezintă. Până şi în pedagogie astăzi se operează cu clişee la modă: „scoală prietenoasă copilului”… în care copilul e pus pe planul al 15-lea! De mici suntem antrenaţi să îmbrăcăm măşti – de elevi sârguincioşi, de copii buni, de gospodine, de soţii exemplare, de profesionişti… Şi le îmbrăcăm aşa de bine, una peste alta, încât nu mai ştim unde suntem noi, cei adevăraţi.

Timpul Suplimentul Femeia