„OȘTENII NOȘTRI”, COMEDIE (?) ÎN TREI ACTE
Piesele Visul Dochiei și Oștenii noștri le datorăm penei dlui Frédéric Damé.D-sa a mai comis până acum scrieri dramatice „originale”, care însă, stingându-se demult de moarte bună, credem a putea face abstracție de ele, de vreme ce uitarea, în care au căzut cu drept cuvânt, e o critică mai bună decât ar putea fi aceea a penei noastre, apoi, chiar dacă ne-am fi luat osteneala de-a face cu dragă inimă pomelnicul celor morți, totuși n-am prea fi avut ce să spunem în rău sau în bine. Dl Frédéric Damé ca om are calitatea de a crede că proprietatea literară se stinge dincolo de marginile Franței. Sosit la noi și având, se vede, în geamantan câteva piese franțuzești, le-a supus unui tratament pe care a avut ocazia de a-l învăța în chiar țara noastră. D-sa s-a folosit de lecțiile marelui autor național ale aceluia care este Ronsard, Tacitus și Max Muller al României într-o persoană, istoric, arheolog, autor dramatic, prelector la Ateneu, academic, profesor de universitate, director de liceu privat etc., etc., care fiind dus la congresul arheologilor ca delegat tocmai la Stockholm și-a îndeplinit delegațiunea trimițând lista de bucate de la banchet, cu un cuvânt dl Damé a avut de la cine învăța meșteșugul de a deveni autor fără de a fi învățat carte, poet fără a fi poet, profesor de universitate fără a ști să scrie și literat român fără a ști românește.
Asemenea adunări de mărimi algebraice se fac multe la noi. Astfel de ex. se ia numele unei vechi și vestite familii boierești din Moldova, câteva piese din Lope de Vega, bucăți de filologie de ale lui Ascoli și vedem cum din Cozmița iese la lumină cu totul altceva.
Dar, în sfârșit, trebuie să ne bucurăm. Românii, coborâtori ai românilor, sunt națiune cuceritoare, trebuie deci să se bucure de achiziția oricărei bucăți de pământ bulgăresc, chiar dacă acesta s-ar prezenta sub forma foarte modificată de strănepot al lui Traian.
Prin urmare de ce oare Balzac, Sardou ș.a. adunați la un loc n-ar suna pe românește: Damé? Traducere liberă, foarte liberă, dar oare nu trăim în țară liberă? „Patrie”! se cheamă pe românește „Mihnea cel Rău”, „Mercadet” = „Gheșeftarii”, Balzac + Sardou + x + y = Damé; Lope de Vega + Goldoni + Ascoli + listă de bucate + vornicul Grogorie Ureche = Cozmița.
Noi într-adevăr nu știm pe cine să admirăm mai mult, pe dl V. A. Popovici sau pe dl Damé? Pe maestru sau pe elev? Noumenon sau phaenomenon? Prototipul sau clișeul?
Odată ne-ntrebam cu uimire:
Și cine oare-n lume să poată sta pereche
Cu-al geniilor geniu, cu Popovici-Ureche?
Dar astăzi am găsit perechea și n-o mai căutăm. E dl Damé.
D-sa e un tânăr inteligent și pricepe oamenii, înțelege veacul în care e astăzi România. Căci nu toate țările Europei trăiesc în același veac. Anglia putem zice că e-ntr-al douăzecelea, Austria într-al douăzeci și nouălea, adică în veacul făgăduit de Biblie jidanilor, unde se zice că ei vor stăpâni pământul.
Dar fiindcă România merge totdeauna în fruntea civilizației, fiindcă unitatea Germaniei și a Italiei nu-i nimic mai mult decât simplă imitare după unitatea noastră, revoluția franceză – imitația revoluției lui Horea, constituția franceză – o imitație a constituției noastre, Goethe – ciracul lui Văcărescu, Thiers – un clișeu al dlui C. A. Roseti și Gambeta – îngânarea vie a lui Fleva, de aceea „România” trăiește în veacul cel mai înaintat, în veacul de apoi, spre venirea lui Antihrist. Cuvintele înseamnă astăzi tocmai contrariul de ce însemnau odată, cel nebun trece de cuminte și cel cuminte se ia drept nebun, cel învățat trece de carne cu ochi și viceversa, autorii trec drept plagiatori și plagiatorii drept autori, cel cinstit e hoț și hoțul cinstit, averea trece drept furt, furtul drept avere.
Pe de altă parte oricine are dreptul de a presupune că e și o țară sălbatică, unde nu se mai controlează nimic, și fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării din Paris poate să ia asupra sa și misiunea de a civiliza capetele pe care acele pălării se vor așeza, să pună paie în căpățâna acoperită cu paie și să introducă cultura „picantă” în sălbaticul popor de la Dunăre; de aceea e foarte natural ca cineva să caute glorie când o poate căpăta așa de ieftin. Modul de a deveni mare e scurt. Iei o scriere franțuzească, ștergi titlul și scrii altul, ștergi numele autorului și pui pe al tău. Apoi deschizi cartea: unde vezi Jean pui Toader, unde vezi Ana pui Safta și s-a mântuit, ești deja autor. Îți mai rămâne s-o pui pe românește, pentru care treabă rogi pe un prieten și opul e gata. Bună glorie – și nu-i scumpă.
Această precuvântare nu ni s-a părut de prisos pentru a ști în ce mediu intrăm când vom vorbi despre noile producte ale muzei dlui Damé.
Piesele amândouă au fost aplaudate de public și chiar nici nu ne îndoim de aceasta. Dar cu ce preț oare?
Visul Dochiei este o tarara lungă de declamații asupra lui Ștefan, Mircea, Mihai Viteazul, care se sfârșește prin defilare de dorobanți și vânători. Am urmărit cu atenție toată declamația și, o mărturisim cu plăcere, n-am aflat o singură idee originală care să nu fi fost cuprinsă în primul București al „Telegrafului” și al „Reformei”; de nicăieri nu răsare icoana caracteristică a vremilor trecute, n-am auzit nimic decât istoriile ce ni se spun de sute de oameni care nu știu istoria. Niciodată nu ne-am adus aminte mai cu vioiciune de zisa lui Goethe: „ceea ce numiți spiritul vremilor nu este decât spiritul acelor domni în care vremile se oglindesc”. Rea oglindă. Ceea ce ne-a înduioșat însă până la lacrimi este rara gratitudine cu care se pomenește de armată, făcând-o chiar să defileze în persoană, fără ca să se pomenească cu un cuvințel de creatorul ei, de acela a cărui viață pare consfințită acestei unice griji, de Maiestatea Sa Domnul.
Se vorbește de vitejia armatei, nicăieri însă că cu aceeași vitejie Domnul însuși s-a expus focului dușman și că ghiulele zburau împrejurul capului său. Republicanismul nu poate merge departe.
A doua piesă, Oștenii noștri, consistă din următoarele peripeții și conflicte cumplit dramatice. Un ofițer asupra însurătorii pleacă la război. Mai întâi ia adio de la tatăl său și plâng, apoi ia adio de la iubita sa și plâng, apoi de la mumă-sa și plâng, în fine de la tot personalul piesei și plâng. Actul întâi.
Actul al doilea are două scene. În cea dintâi ofițerul scrie acasă. În a doua are ziua nămiaza mare o viziune și începe un atac turcesc cu mult foc de puști și s-a mântuit.
Al treilea act se petrece la ambulanța din Turnu Măgurele. Vine un soldat rănit din ale cărui vorbe se poate deduce că ofițerul a murit, iubita plânge, află tatăl și plânge, află mama și plânge și mai rău, află toți și plâng. Dar iată că armata se întoarce glorioasă în țară (întoarcere pe scont, înainte de a se fi întors) și ofițerul asemenea, teafăr și sănătos. Plânset general de defilare de trupe: cortina cade impresionată până la lacrămi.
Și aceasta-i dramă?
Dar să zicem că prin multele sale piese bune dl Damé ar fi câștigat dreptul să ne dea una rea. S-o zicem, deși nu admitem.
Este permis ca un scriitor rău să se folosească de nenorocirile țării pentru a atrage pe public la … panoramă? Este permis ca un război, nesfârșit încă, să fie pus în scenă, pentru ca agitația naturală a publicului să dea salve de aplauze pe care autorul în împrejurări normale nu le merită?
Dar la Gorni Etropol, la Bivolari, la Plevna, la Rahova comedie se joacă? Soldații, care sunt meniți poate a merge în foc, sunt aduși pe scenă, pentru ca, spre petrecerea publicului, să-și arate meșteșugul, ca gladiatorii vechi. Plaudite Quirites!
Limba traducerilor e bună și jocul artiștilor era de un avânt demn de piese mai bune. Publicul aplauda cu mare zgomot și defilările dorobanților și vânătorilor.
Ca observație finală adăugăm că bucățile de muzică la sfârșitul Visului Dochiei erau frumoase, numai nu eroice. Cântecul soldatului era sentimental, corul cu mult sopran, numai pe la capăt am auzit câteva acorduri mai adânci, de caracter religios.
Rele sau bune, ca text, cântecele de la urmă cereau un avânt eroic, care putea culmina apoi în acorduri religioase. Dar avântul a lipsit, ceea ce însă nu ne oprește de a recunoaște pe deplin frumusețea muzicii, deși caracterul ei nu era propriu scenei în chestiune.
12 noiembrie 1877
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
