Miss Popularitate

Ba mai mult, după această carte s-a făcut un film. Filmul a fost comentat negativ, ca şi cartea. Oricum, lumea s-a preocupat şi de carte, şi de film.
E bine să observăm că de multe ori o carte ajunsă bestseller e un semnal asupra calităţii contestabile. Aşa cum orice popularitate excesivă în domeniul cultural, fără proba timpului, e un fel de „Totul la 1 leu”. Acel bun de consum la care are acces toată lumea, fie datorită preţului, fie datorită abordării facile.

Nu mă refer aici la popularitatea postumă, care, de fapt, poate fi un simplu act de snobism. Toţi ştiu de Rembrandt, dar nu toţi ştiu cum arată tablourile lui. Toţi au văzut o copie a Mona-Lisei, dar nu se ştie câţi ar fi apreciat tabloul dacă nu ştiau nimic despre el. Mulţi au auzit de Tarkovski, dar şi mai mulţi preferă să vadă Pe aripile vântului sau Cod roşu la Casa Albă, decât Andrei Rubliov.

Aşa se face că nu am citit acel roman erotic care a fost vândut în milioane de exemplare pe tot globul. Acest titlu de „miss popularitate” m-a făcut să cred că e o carte ce nu merită citită. Nu aşa mă poziţionez, însă, când premiul de popularitate vine în urma altui premiu, mult mai prestigios. De exemplu: Nobelul pentru literatură. De cele mai multe ori, premiul a garantat valoarea. Nu mi-au plăcut toţi premianţii Nobel, dar aici e vorba şi de gust. Însă, imediat ce un autor a câştigat Nobelul, popularitatea lui creşte. Dacă Mo Yan avea un singur roman tradus în română, înainte de prestigiosul premiu, în doi ani i s-au mai tradus trei cărţi. Totuşi, un premiu prestigios poate confirma valoarea unui scriitor în cele mai multe cazuri, însă lipsa lui nu poate confirma absenţa valorii. Criticul român Laurenţiu Ulici scrisese o carte Nobel contra Nobel, în care inclusese toţii marii scriitori care nu au luat premiul.

Dar să revin, toată agitaţia în jurul acelui roman erotic, mi s-a părut la scară mare o imagine a situaţiei culturale de la noi. Miss / Mister Popularitate e întotdeauna aplaudat. Însă nu doar de consumatori, cum se întâmplă în situaţia de mai sus, ci şi de cei care ar trebui să confirme valoarea. De cei care par autoritate de drept în confirmarea valorii.

Am explicat acest lucru doar ca să pot sublinia, la final, motivul clar pentru care orice act cultural de la noi are nevoie de confirmare fie din România, fie din Rusia. Fiindcă, începând de la televiziuni până la „instanţe” mai serioase, la noi popularitatea e confundată cu valoarea. De aceea versurile unui poet ca Eugen Cioclea nu sunt citite şi cunoscute.