Dar chiar şi aşa, pentru asemenea aproximări nu era nevoie de tot deranjul şi cheltuiala: găseam zece prieteni care ştiu numele partidelor moldoveneşti, îi puneam la o masă, le dădeam câte o bere şi ceream o estimare din burtă a scorului alegerilor. Făceam media şi vă garantez că am fi căzut mai aproape de rezultat. Cost cercetare, 15 euro (că am bugetat bere Guinness). Însă vă garantez că, la fel ca şi în România cu ani în urmă, se va pune batista pe ţambal şi nu va exista o dezbatere publică onestă cu privire la cum şi de ce…
Pe undeva, asta e o lecţie nemeritată pentru premierul Filat, care la standarde europene este un lider politic plauzibil şi de succes. În doar trei ani a construit un partid funcţional, cu capacitate de guvernare, transformându-l în motorul coaliţiei pro-europene. A adunat o echipă tânără şi cu care nu ţi-e ruşine să defilezi prin lume. Dar, deşi e un om pragmatic, realist, care vine din business, tot s-a lăsat şi el cuprins de vertijul euforic de exitpoll (gen "Mihaela, dragostea mea"): e drept că n-a ţopăit, dar a fost un pic cam prea triumfalist când a anunţat în direct la TV marele succes de la ora 9 seara.
Până a doua zi dimineaţa, când ne-am mai luat mahmureala cu nişte moare de varză, succesul revoluţionar se redusese la realitatea moldovenească pe care o ştiam. Da, coaliţia pro-europeană (micşorată acum la trei partide) a câştigat în parlament o majoritate mai solidă decât înainte, bună pentru a forma guvernul (peste 50%), dar insuficientă pentru a pune preşedintele (sub 60%). Ca şi în România în anii ’90, erodarea partidului post-comunist se produce lent, deoarece în asemenea societăţi cu grad mic de dezvoltare şi cu un consistent strat de "rural profund" (citeşte, medieval), politica la firul ierbii se bazează pe dependenţa votanţilor săraci şi parohiali cultural de aparatul administrativ şi elitele locale tradiţionale.
În ciuda anului şi jumătate petrecut în funcţie, se vede că alianţa proeuropeană nu a reuşit să disloce major asemenea atitudini şi structuri de patronaj politic; nici nu avea cum. Nici legenda, încă răspândită în România, că PCRM s-ar baza doar pe rusofonie, nu e adevărată: în afara Transnistriei, adică acolo unde se poate vota, ruşii, ucrainenii şi găgăuzii (ne-rusofoni) nu fac împreună nici 20% din populaţie. Restul până la 40% sunt etnici moldoveni get-beget, care din diverse cauze votează cu comuniştii lui Voronin. Motivele tuturor acestora trebuie înţelese şi respectate, pentru ca o nouă coaliţie să aibă succes pe termen lung.
S-a cam grăbit premierul şi cu auto-felicitările pentru buna organizare a scrutinului: votarea pe coli A4 în străinătate este o noutate ce va fi cu siguranţă contestată în justiţie de PCRM. Dacă aceste voturi sunt invalidate, PLDM şi PL riscă să piardă suplimentar, în afară de imagine, unu-două mandate, pentru că votul diasporei este majoritar al lor.
Între lucrurile pozitive de semnalat sunt prezenţa onorabilă la vot (60%), dată fiind experienţa nefericită de la referendum; faptul că partidul lui Filat are potenţial să adune voturi din zone netradiţionale şi să le aducă în tabăra pro-europeană (de exemplu, elita urbană rusofonă); şi posibilitatea ca rezilienţa electorală a comuniştilor să fie, prin ricoşeu, liantul care să ţină Alianţa împreună (dacă PCRM obţinea scor mic, celelalte trei partide ar fi fost tentate să se păruiască pentru ciolan, după cum începuse să se întrevadă în campanie). Ultima este însă doar atât – o posibilitate. Vor urma săptămâni întregi de negocieri dure după anunţarea rezultatelor finale, în care nu doar posturile în noul executiv se vor împărţi, ci şi alte importante poziţii în parlament.
Şi, mai cu seamă, va trebui căzut la pace privind desemnarea preşedintelui ţării. Aici anticipez că atât Ghimpu, actualul interimar, cât şi Lupu, noua faţă a social-democraţiei moldoveneşti, se vor lăsa cu greu. Primul, deoarece cu cât se lălăie mai mult problema, cu atât rămâne el mai mult în funcţie; celălalt, fiindcă simte că a mai fost păcălit o dată. Iar pentru a pune în practică oricare dintre soluţii, oricum mai trebuie cumpăraţi cu ceva 4-5 deputaţi comunişti; rămâne să vedem după validare câţi anume. Mai ştiu eu o ţară care se chinuieşte să treacă legi cu majorităţi stângaci confecţionate.
Din păcate, altă cale nu e. Sistemul electoral moldovenesc a livrat maximumul de performanţă ce i se putea cere, în condiţiile date şi în limite decente. Nu e o revoluţie, ci pluralism. De acum începe actul guvernării, care este arta posibilului. În ce priveşte România, poate reuşeşte să mai trimită acolo şi altceva decât pe nemâncaţii şi pescuitorii în ape tulburi din politica de acasă – sau poate chiar promisa tranşă aferentă lui 2010 de 20 de milioane euro, din ajutorul de 100 de milioane pe cinci ani.
Sursa: Evz.ro
