Întotdeauna, pe planul doi al oricărei plimbări cu luntrea prin centrul satului sau în cizme prin glod, aprinderea unui rug sau salvarea animalelor disperate, sunt sute şi mii de oameni, care rămân cu ochii „înfipţi în zare”, după ce pleacă toţi newsmakerii.
Pentru ca în aceeaşi zi, la un pahar de vin din butoaiele extrase din „bezdna şuvoaielor”, să se plângă că nimeni nu-i ajută. Reprezentanţii statului, la fel la un pahar de mai ştii ce, se plâng că nu au destui bani pentru a-i ajuta pe toţi, astfel bifând încă o acţiune în planul lor de marketing politic.
Cei din ambele părţi ale „baricadei sociale” au auzit cel puţin o dată, de două ori despre companiile de asigurări care, în toată lumea „civilizată”, îşi asumă despăgubirile în urma majorităţii cataclismelor naturale sau cele generate de muritori de rând.
Oamenii se pot asigura de orice. Asiguratorii din SUA au plătit anul trecut 479 de milioane de dolari persoanelor muşcate de câini. În acelaşi timp, în urma cutremurului din Japonia, despăgubirile plătite de companiile de asigurări pot depăşi 10 miliarde de dolari.
Valul de inundaţii din Thailanda, care a durat nu mai puţin de 160 de zile, a cauzat 790 de fatalităţi şi 45 de miliarde de dolari pagube materiale, va catapulta valoarea totală a daunelor achitate de asiguratori în 2011 la peste 100 de miliarde de dolari; o valoare dublă comparativ cu anul precedent.
În R. Moldova, tradiţional, lucrurile sunt mult mai complicate.
În primul rând, companiile de asigurări, la fel ca şi sectorul bancar, deţin toate cunoştinţele necesare pentru a oferi orice tip de asigurare, de la muşcătura unui ţânţar până la eventualitatea căderii unui asteroid peste locuinţă.
Principala problemă sunt costurile suportate de persoana care îşi asigură proprietatea. Potrivit metodologiei tradiţionale, taxa de asigurare reprezintă un procent din valoarea bunului. În R. Moldova, singurul preţ de referinţă e cel din cadastrul bunurilor. Acesta însă conţine mai degrabă preţuri pentru fisc sau, mai bine zis, pentru a minimaliza unele impozite. O vedem anual la depunerea declaraţiilor pe venit a oficialilor.
Şi dacă la plata taxelor proprietarul e de acord cu un preţ de nimic, atunci în cazul deteriorării bunului va dori să primească un procent de la un milion, şi nu de la zece mii. De fapt, zecimi de procent şi nu mai mult.
Mai mult decât atât, în R. Moldova există zone în care nicio companie de asigurări nu va veni. Un exemplu – Lunca Prutului, care, din timpurile URSS, era declarată o zonă interzisă pentru construcţia locuinţelor sau agricultură.
Pe de altă parte, pentru a minimaliza propriile riscuri, unele guverne obligă deţinătorii de bunuri să le asigure. În spaţiul „fostelor state din lagărul socialist” (inclusiv România) această practică nu a prins, deocamdată, rădăcini.
În aceste condiţii, din an în an, politicienii au noi motive de PR, presa – noi ştiri „de groază”, iar oamenii – o nouă şansă de a începe totul de la zero.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
