Chișinăul are mai mulți locuitori decât acest stat mic din sud-estul Europei. Cifrele oficiale spun că Muntenegru are aproximativ 650 mii de locuitori. În realitate, în sezonul estival, între lunile mai-octombrie, aici mișună până la 1, 5 milioane de oameni. Țara mizează pe turism, deși ar fi greșit să spunem că trăiește numai din el. E un mod de a fi pentru cei din Sud, în timp ce zonele de Centru s-au specializat în construcții, iar Nordul face, preponderent, agricultură.

La prima vedere, nu ne leagă nimic de muntenegreni. Dar dacă găsești timp să intri în vorbă cu ei, descoperi că se confruntă cu un șir de realități asemănătoare cu cele care îi frământă pe cetățenii moldoveni.

Dilema limbii vorbite

Alex, băiatul de 25 de ani, responsabil de distracție la hotelul în care ne-am cazat, își face studiile la Facultatea de Turism a Universității din Budva. Anul acesta și-a luat concediu academic, întrucât a ales să facă voluntariat în cadrul Misiunii Crucii Roșii din Croația. E muntenegrean și vorbește fluent în engleză, destul de bine în rusă, iar limba maternă este sârba. Cel puțin așa o numește el. Tot sârba o vorbesc fetele de la recepția hotelului și cameristele. Ghidul care ne-a însoțit timp de o zi într-o excursie prin munții Lovčen, Vjera Buzdovan, băștinașă din orașul Kotor, ne-a spus foarte clar: limba oficială a statului Muntenegru (sau Montenegro, cum i se mai spune aici în versiunea internațională) este „limba muntenegreană”.

Mulți vorbesc sârba, e adevărat, dar sunt limbi diferite, totuși, afirmă Vera, licențiată în drept. Alfabetul limbii sârbe e format din 30 de litere, pe când limba muntenegreană folosește 32 de litere. Și nu vă înțelegeți, o întreb, aveți nevoie de translator? – Nu, din contra, ne înțelegem foarte bine. Uneori ne luăm la harță din pricina pronunțării unui anumit cuvânt, dar ne dăm oricum seama despre ce-i vorba. – Și atunci, vorbiți, probabil, dialecte diferite, o mai iscodesc eu. – Da, se poate spune și așa…

Mafia rusească sau cea italiană

Muntenegru a liberalizat regimul de vize pentru cetățenii din spațiul Schengen și nu doar, din 2002 face parte din zona euro și duce tratative active de aderare la blocul NATO și la Uniunea Europeană. O bună parte din populația țării este reticentă față de orice aderări la structuri politice și militare. Ghidul nostru face parte anume din această categorie: „Noi nu avem ce căuta în UE. Nu prezentăm niciun interes pentru ei. N-avem petrol, nici gaze, nici pietre prețioase. Avem doar aluminiu și rezerve de apă potabilă. Și-apoi UE ne-au pus condiție – să scăpăm de mafie, lucru, practic, imposibil în Muntenegru”. „Bravo”, o încurajează Nicolai, turist moscovit, strângându-i mâna.

De altfel, Budva, orașul pe care l-am ales pentru vacanță, e suprasaturat de ruși și italieni, ambele națiuni strâns legate de istoria acestei țări. Italienii se află la doar 51 de mile marine distanță de Muntenegru, iar rușii sunt cei care au făcut cele mai mari investiții în această zonă, după declararea independenței în 2006. Așa că balansarea între Orient și Occident capătă, ca și la Chișinău, nuanțe exotice, asemeni mixurilor involuntare de pe litoralul adriatic, dintre melodiile trupei „Serebro” și trackurile incendiare ale lui David Guetta.

Un avantaj al relațiilor speciale cu UE este faptul că, odată terminate studiile superioare, muntenegrenii pot veni aici la muncă. Are loc un așa-zis „reflux de creieri”, simțit mai cu seamă în medicină. Cei mai buni medici emigrează în Uniunea Europeană, unde salariul începe de la 1,5 mii de euro lunar, acasă având de două ori mai puțin. Până aici, lucrurile amintesc de realitățile triste din Moldova. Doar că în Muntenegru, acest reflux este compensat de imigrarea medicilor sârbi, care vin și ei în căutarea unui salariu mai bun decât cel de acasă.

Pe lângă Podgorița, capitala oficială, Muntenegru are și o capitală culturală, orașul Cetinje. Acesta mai este numit de localnici și „orașul ambasadelor”, 17 la număr, majoritatea cărora sunt găzduite de clădiri vechi de câteva secole, cu titlu de monument de arhitectură. Hoinărind prin inima orășelului, am ajuns în fața Reședinței Președintelui țării, Filip Vujanovic. La „Blue Palace” (Palatul Albastru) era așteptat noul Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al Regatului Suediei, Jan Lundin, care venea să-și prezinte scrisoarea de acreditare. Aluzie la importanța evenimentului ce urma să se întâmple făceau doar gardienii îmbrăcați în costume naționale splendide, aranjați într-un fel aparte, și covorul roșu întins până aproape de poartă. Fără trupe speciale de polițiști și duzine de bodyguarzi; transportul circula prin preajmă în regim normal, lumea se plimba pe stradă nestingherit, copiii alergau prin fața mașinilor din care urma să coboare delegația oficială, turiștii curioși făceau poze. Un singur bărbat, care părea să fie din serviciul de securitate, a transmis ceva, discret și foarte calm, prin sistemul de comunicare în momentul în care oaspeții speciali au intrat în curtea reședinței. Oare pentru câte ore era să fie paralizat traficul în capitala noastră, dacă cineva dintre parlamentarii sau miniștrii moldoveni ar fi dorit să plece la vilă, de exemplu?

„Țiganii noștri nu-s ca ai voștri”

Mai e ceva ce mi-a amintit de casă în Muntenegru – atitudinea preconcepută față de romi. Și acolo sunt numiți țigani, și acolo au un loc preferat al lor, la poale de munte, iar orașul Budva este o carte de vizită a romilor de aici. Locuitorii din sud se mândresc cu faptul că, în mai puțin de doi ani, ministrul afacerilor externe a reușit să-i alunge din țară pe toți reprezentanții acestei etnii, care trândăveau, furau sau cerșeau. Cei care au rămas au neapărat un loc de muncă și „nu-s ca țiganii voștri, săraci cu mâna întinsă”, ci s-au integrat destul de bine în societate, se laudă ghidul. Am hotărât să nu-i povestesc despre romii noștri din Soroca și Otaci, să nu-i provoc, oarecum, invidie.

Până la urmă, am regăsit în Montenegro fenomene sociale, atitudini și griji comune, derivate din confruntarea cu marile forțe politice, care au dominat statele balcanice de-a lungul istoriei: două secole de ocupație otomană și mișcări de rezistență față de Imperiul Austro-Ungar, mai târziu – ocupația nazistă, apartenența la lagărul socialist (în componența fostei Iugoslavia), dobândirea independenței, și la moment, o nouă ecuație delicată – pro-Vest, pro-Est sau neutralitate. Vom trăi și vom vedea ce va urma, iar, până una-alta, țărișoara aceasta rămâne una dintre destinațiile mele favorite pentru o vacanță de vis.