Fără a avea un adevărat partener politic s-a organizat totuşi o mişcare radicală, a cărei amploare rămâne încă necunoscută. Se putea prevedea imprevizibilul? Se putea înţelege ceea ce este de neînţeles? Se puteau anticipa intenţiile lui Anders Behring Breivik de a comite un masacru? Mulţi îl citează acum pe Stieg Larsson. Autorul suedez de romane poliţiste din anii 1990 avertizase în legătură cu riscul comiterii unor violenţe de către grupurile de extrema dreaptă din Scandinavia. Autorul trilogiei „Millenium” anticipase aceste lucruri în revista sa, „Expo”, şi fusese vizat de ameninţări şi atacuri. Dar chiar şi el a fost dezamăgit. Pentru că toţi s-au lăsat orbiţi de inocenţa norvegiană, de deschiderea unei societăţi care părea imună la virusul intoleranţei.
Stieg Larsson observase că Suedia era cel mai mare producător de muzică ce promovează supremaţia albilor (White Power Music) şi alte mizerii cu tentă rasistă, fiind scena unei mişcări neonaziste din ce în ce mai arogante. Dar, referindu-se la situaţia din Norvegia, chiar şi un manipulator al conştiinţelor precum Stieg Larsson îi descria pe extremiştii norvegieni de dreapta ca fiind dezorganizaţi şi haotici, grupuri de oameni confuzi şi incoerenţi care veneau mai mereu beţi la reuniuni. De aceea nu e de mirare că iluzia s-a perpetuat. Acum se spune că mişcarea de extrema dreaptă norvegiană a stabilit legături infracţionale mai solide cu grupări criminale din Europa, Rusia, chiar SUA. În luna martie, un raport al Serviciului de securitate al Poliţiei norvegiene (PST) semnala „o intensificare a activităţilor grupurilor anti-islamice şi a cercurilor de extrema dreaptă” în cursul lui 2010. Dar raportul stabilea că grupurile şi indivizii de extrema dreaptă „nu reprezentau un pericol grav pentru societate”. „Nu a prefigurat nimeni acest coşmar”, recunoaşte Kari Helene Partapouli de la Centrul norvegian pentru combaterea Rasismului.
Potrivit analistului, existau multe motive care alimentau iluzia. Mişcarea xenofobă, naţionalistă şi antiislamică nu găsise în Norvegia forme politice organizate şi nici lideri carismatici. Aici, cea mai influentă formaţiune populistă este Partidul Progresului, condus de Siv Jensen, care pledează pentru înăsprirea legislaţiei împotriva imigraţiei. Autorul masacrului, Anders Behring Breivik, făcuse parte din acest partid în perioada 2004-2006. Apoi se retrăsese din partid, nemulţumit de atitudinea moderată. Nu era nimic în Norvegia care să se compare cu noile mişcări populiste europene. (…)
Misterul rămâne în ceea ce îl priveşte pe Breivik. (…) Continuă să existe acest dubiu care încă tulbură autorităţile, anchetatorii şi opinia publică: oare chiar a acţionat singur? De răspunsul la această întrebare depind efectele pe care acest masacru le va avea asupra Norvegiei şi asupra restului Europei.
Paolo Valentino,
„Corriere della sera”, Italia
