Nicolae Negru: Limba, dar și alfabetul. Așteptătorii

Semne diacritice

O scenă de neuitat la o stație de troleibuz din Chișinău, pe la sfârșitul anului 1989: doi cetățeni întâmpină cu priviri nerăbdătoare troleibuzele ce se apropie de stație și, la un moment dat, unul dintre ei răbufnește: „Vezde – na latinnițe, mî kak budto ne v Sovetskom Soiuze a gde-to za rubejom…” (totul e în grafie latină, ca și cum nu ne-am afla în Uniunea Sovietică, ci peste hotare undeva – n.r.).

Martorii evenimentelor din acei ani nu au atras prea mare atenție asupra înverșunării cu care autoritățile comuniste din RSS Moldovenească s-au opus revenirii la grafia latină, manifestând în același timp mai puțină împotrivire față de revendicarea oficializării „limbii moldovenești”. Această diferență de atitudine, atașamentul crâncen față de forma chirilică a literelor, și-a găsit explicația în expresia foarte plastică a acelui cetățean tulburat din stația de troleibuz: grafia latină ne scotea în afara Uniunii Sovietice, pe când statutul formal de „limbă de stat” pentru „limba moldovenească”, nu și de „comunicare interetnică” – această funcție și-o aroga în continuare limba rusă, nu amenința cu nimic ordinea imperială în RSSM și relația cu România. „Dacă vă permitem să scrieți cu grafie latină, voi veți spune mâine că limba voastră e limba română”, se strofolea Veaceslav Kutîrkin, președintele de atunci al Gosplanului, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul Național.

Pe parcursul celor treizeci și patru de ani, atitudinea rușilor față de alfabetul latin și limba română nu s-a prea schimbat. În aparență e absurd, inexplicabil de ce transnistrenii sunt ținuți cu forța în ghettoul chirilic, deși inițial ei trecuseră cu entuziasm la alfabetul latin. De ce să schilodești destinul unor copii de dragul formei de scriere a unor litere, separându-i nu numai din punct de vedere politic, ideologic, ci și cultural de conaționalii lor de pe malul drept al Nistrului, mult mai mulți la număr, care folosesc grafia latină? De ce e atât de principial pentru Moscova să existe această „insulă” sovietică de „limbă moldovenească” pe teritoriul suveran din punct de vedere lingvistic al Republicii Moldova?

De ce în plin război „cu NATO” în Ucraina, Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse nu uită să ne dea aproape zilnic lecții de lingvistică prin Maria Zaharova, ea având tupeul să se considere mai avizată decât Dimitrie Cantemir, Eminescu, Coșeriu, Tagliavini, decât Academiile de la Chișinău și București, decât elita intelectuală din Republica Moldova? Cât dispreț, câtă aroganță trebuie să acumulezi ca să-ți permiți să înveți un alt popor cum să fie „patriot” și ce limbă trebuie să vorbească!

Răspunsul îl găsim în motivațiile absurde ale războiului „frățesc” declanșat de Putin în Ucraina. Moscova ne excită, prin tot felul de mijloace, „specificul” sovietic, fiindcă nu a renunțat să ne mai „elibereze” și să înceapă o nouă pagină a „înfloririi limbii și culturii moldovenești”, punând o nouă cortină de fier pe Prut, bombardând toate podurile de flori și de piatră ce ne leagă de România.

Zilele trecute, în ajutorul Mariei Zaharova a venit Alexei Șevțov, secretar adjunct al Consiliului de Securitate al Federației Ruse, care a vorbit despre „românizarea forțată” inacceptabilă „pentru marea parte a populației”, despre „proteste în masă” (un vis permanent al Kremlinului) în Republica Moldova și, firește, despre „atragerea ei în structurile nord-atlantice”. Mai credeți întâmplătoare înviorarea socialiștilor de la noi în ultimele zile? Ei ridică azi steagul „limbii moldovenești”, dar dacă armata rusă nu ar mânca bătaie în Ucraina, ar cere și revenirea la alfabetul chirilic, căci, după cum a indicat tovarășul Șevțov, „popoarele Rusiei și Moldaviei sunt legate de un destin comun”.

Putem presupune că și cetățeanul care se simțea străin la Chișinău din cauza alfabetului latin, în 1989, așteaptă cu nerăbdare ca „lumea rusă” să vină nu numai în Ucraina, ci și la noi. În acești 34 de ani, Moscova i-a tot trimis semnale că nu a uitat, că va veni, iar statul moldav l-a tot menajat, a menținut un regim lingvistic tolerant, așa încât el putea să ajungă deputat în Parlament sau în Consiliul municipal, raional etcetera fără să fi învățat să spună măcar „bună ziua”. Acum se vede cât de greșită a fost această „politică” .