Mă uit la bătrânii care, sprijiniţi în cârje, cerşesc, la cei care răscolesc prin tomberoane, la cei care abia merg pe stradă, slabi, îmbrăcaţi în zdrenţe, cărând sacoşe şi mi se face ruşine de ţara asta, ţara în care trăiesc şi pe care, cândva în tinereţe, când luptam în Mişcarea de renaştere naţională, o vedeam prosperă şi frumoasă.
Credeam şi acum mai cred că, dacă vom reuşi să scăpăm de criminalul regim comunist, vom trăi mai bine. Bineînţeles că ceea ce se întâmplă acum sunt consecinţele ideologice macabre, malefice, ale „raiului” comunist, care l-a interzis pe Dumnezeu şi, din această cauză, din ’40 încoace au crescut generaţii fără credinţă. Cineva spunea: eu nu mă tem de Tatăl Ceresc, ci mă tem de lipsa lui. Or, tocmai această lipsă de dumnezeire ne-a transformat în oameni pragmatici, criminali, mafioţi, hoţi, într-un cuvânt, oameni fără axă morală. Şi, iată că aceşti oameni pragmatici, de un egoism înspăimântător, pe care i-a adus valul la putere şi-au făcut ţara lor în ţara noastră. Au capital, business, au afaceri, conturi în străinătate, dar n-au ruşine. Apar la televizor seară de seară, se etalează sătui, frumos îmbrăcaţi, vorbesc mult şi nu spun nimic, n-au gânduri, n-au dureri, n-au nopţi nedormite, n-au suflet…
Şi cum să vadă de la înălţimea bogăţiei lor sărăcia în care ne bălăcim noi, cei mulţi! Cum să vadă ei din spatele geamurilor opace ale limuzinelor luxoase mizeria şi suferinţa în care trăim noi!
Dacă s-ar vedea dintr-o parte cât de ridicoli şi urâţi sunt la televizor atunci când se ceartă (folosind un limbaj infect) ca nişte ţaţe de la piaţă, când se bârfesc, când se urăsc… Şi atunci, îngreţoşată, închid televizorul şi zic: „Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac!”. Dar noi nu-i vom ierta pentru toate decepţiile, nădejdile noastre spulberate, pentru umilinţa şi sărăcia la care ne-au adus.
Conform unui sondaj recent, 83,5% din concetăţenii noştri consideră că mergem într-o direcţie greşită. Incontestabil, da, pentru că după modul cum se ceartă, cum se denigrează cei de la putere, nu vom putea ajunge noi în Europa, într-o lume civilizată, ci doar la Piaţa Basarabiei, la talciocul naţional, unde ţaţele se cearta exact ca şi guvernanţii noştri. Eu nu neg că printre ei sunt şi oameni oneşti, cumsecade, care nu şi-au pierdut latura umană, dar în asemenea caz, de ce ei nu strigă în gura mare: OPRIŢI-VĂ! Haideţi să ne gândim mai întâi la oamenii care ne-au ales, la durerile, suferinţa, sărăcia şi lacrimile lor. Dar dacă tac, aceştia sunt ori laşi, ori complici!
Dacă aţi avea capacitatea de a vă vedea dintr-o parte, aţi rămâne cel puţin stupefiaţi de „prestanţa” voastră. Mie mi-e ruşine să mă uit la voi.
Dar vouă – vouă nu vă este ruşine?
Cu nerespect,
Ninela Caranfil
