Pe 6 și 7 aprilie, am fost acolo, în PMAN, trup și suflet, am scandat slogane anticomuniste, am arborat tricolorul, eram fericită – tinerii noștri se treziseră. Desigur, regretasem până la sânge întorsătura pe care a luat-o protestul în seara zilei de 7 aprilie. Mă trecuseră fiorii când, în aceeași seară, am văzut la știri cum noi, acei tineri sătui până-n măduva oaselor de comuniști, am fost acuzați de destrăbălare și rebeliune. Nu voi enumera toate ororile care au avut loc ulterior, nu cred că e posibil cineva dintre noi să le fi uitat.
Au urmat alte alegeri, au câștigat cică „ai noștri” și, de bine-de rău, ne-am bucurat. Totuși scăpasem de comuniști! I-am pus în opoziție! Mare fericire! Iar acum ce avem? Același dezgust sau, de fapt, mai rău. Dacă înainte decideau melancolicii după URSS pentru noi, acum nu mai e așa. Chiar noi am ales și i-am încurajat pe toți prietenii, pe toate rudele și apropiații să-i voteze pe „pro-europeni”, căci ei au promis să ne scoată din mocirlă. Știam că nu trebuie să credem în toate promisiunile lor, ne-au demonstrat de nenumărate ori că sunt niște nesimțiți, dar nu ne-a trecut niciodată prin gând că s-ar pupa cu comuniștii atât de fățiș.
În același timp, ce era de făcut? Să nu ne prezentăm la alegeri, să distrugem buletinele de vot? Ce-ar fi fost dacă-l votam cu toții doar pe Brega, de exemplu? Pentru cine să vin în PMAN? Pentru Lupu, Plahotniuc, Filat și Voronin? Ca să urmărească ăștia știrile și să râdă de noi, naivii? Sau să nu particip la protest și, iarăși să-i fac fericiți pe sus-menționații?
Am ales, totuși, să trec prin piață, unde, cu regret, am înțeles – nu mai suntem cei de pe 7 aprilie. Nu mai avem vlagă în noi, Maidanul ucrainenilor ne-a inspirat, iar apoi ne-a speriat. Mai mult, știm cu toții că ne așteaptă niște ani dezgustători.
