O mare de lapte îi inundă privirea. Deznădejdea îl copleșește. În scurt timp, un alt tânăr trăiește aceleași clipe de coșmar. Treptat, epidemia răpune tot mai mulți oameni. În consecință, guvernul decide plasarea bolnavilor într-un spital de nebuni. Așa începe „Eseul despre orbire” semnat de autorul portughez Jose Saramago, un roman crud și răvășitor.
În Moldova, mi se pare că politicienii ne consideră pe toți orbi, de parcă nu le-am vedea palatele impunătoare, mașinile luxoase și zâmbetele fățarnice. Îi putem urmări chiar și atunci când încearcă să rămână în umbră, să evite cuvântările publice și emisiunile televizate. Probabil, ei nu sunt conștienți că îi vedem atunci când ne spun următoarea minciună. Le vedem acțiunile, atitudinile, pozițiile. La acest sfârșit de lună, vom privi îndelung facturile la gaze și energie electrică. Vom examina fiecare cifră, iar mulți dintre noi vor prefera să stea în întuneric, pentru a plăti mai puțin.
Conducerea nu simte povara privirilor noastre dezamăgite. Nu ei, guvernanții, își privesc apropiații ce urcă în trenuri. Ei nu așteaptă următorul transfer de bani din Italia sau Rusia, ei nu se uită la puținii bani rămași în portofel. Ei consideră aceste mici tragedii niște clișee banale, pe care le folosesc în discursurile lor electorale.
Vederea e o binecuvântare. Să te bucuri de ceea ce vezi e o și mai mare mângâiere. Vrem să vedem drumuri în locul gropilor, oameni fericiți și o viață tot mai bună, în fiecare zi. Până atunci, îmi doresc (cel puțin!) să fim văzuți și ascultați.
Deocamdată, mi se pare că suntem niște personaje din cartea lui Saramago.
