Comportamentul foarte prudent al unor directori de teatru, de exemplu, m-a făcut să mă gândesc că aceştia iau în calcul şi o asemenea variantă. Pentru că, altfel, chiar nu-mi pot explica faptul că sunt unele teatre din Chişinău care nu au în repertoriu nici un spectacol consacrat evenimentelor din 7 aprilie, nici un spectacol despre ce a însemnat cu adevărat KGB-ul, nici un spectacol despre deportări, foamete şi despre teroarea comunistă sau neocomunistă, nici un spectacol despre cum armata sovietică a ocupat Basarabia, nici un spectacol despre sovietizarea forţată, despre turnători sau despre scriitorii împuşcaţi de Stalin, nici un spectacol despre absurditatea realismului socialist, nici un spectacol despre cei care au pactizat cu sistemul comunist, nici un spectacol despre Ion Vasilenco, nici un spectacol despre disidenţii basarabeni sau despre revoluţia antisovietică de la sfârşitul anilor optzeci, nici un spectacol după romanul lui Constantin Stere În preajma revoluţiei, nici un spectacol despre războiul de pe Nistru sau, în cele din urmă, despre migraţie. E de necrezut că sunt unele teatre din Chişinău pe ale căror scene nu există nici măcar un singur spectacol care ar trata vreuna din temele înşirate mai sus. Nici atunci când ăia erau la putere, nici acum când nu mai sunt. Şi nu e vorba că ar lipsi piese sau romane, sau memorii, jurnale sau povestiri care să reflecte aceste teme. Acestea sunt. Iar unele dintre ele sunt chiar foarte valoroase, dar unii directori de teatru pur şi simplu încă nu le-au descoperit sau le ignoră fiindcă se tem ca să nu-i supere pe ăia, căci nu e exclus, puşchea pe limbă, ca, la un moment dat, ăia să revină. Oricum ai suci-o însă, se impune aproape că de la sine o constatare că în teatrele noastre (poate, exceptând „Satiricus”-ul) încă nu s-a produs marea schimbare care, în plan politic, s-a consumat pe 29 iulie 2009. Drept dovadă sunt spectacolele din repertoriul acestora, multe dintre care sunt extrem de cuminţi, într-atât de cuminţi, încât nu au nicio legătură cu realitatea noastră. Ar trebui ca şi teatrele noastre să devină mai curajoase şi să se întoarcă cu faţa spre istoria şi realitatea basarabeană, reflectându-le în spectacolele montate, iar dacă unii dintre directorii de teatre se tem că ăia s-ar putea întoarce, să fie înlocuiţi cu cei cărora nu le e frică să monteze spectacole îndrăzneţe, după piesele autorilor basarabeni contemporani, despre marile tragedii basarabene din secolul XX, pentru că sunt şi asemenea regizori, şi sunt chiar foarte buni (cred că numele lor e pe buzele tuturor şi, de aia, nici nu-i numesc). Pentru că a venit timpul ca să aibă loc un 7 aprilie şi în teatrele noastre de stat, finanţate din banii contribuabililor, încât şi acestea să înceapă să producă spectacole curajoase atât din punct de vedere estetic, cât şi din punct de vedere politic, aşa cum se întâmplă deja în unele teatre private din Chişinău, cum e „Teatrul-Spălătorie” sau Teatrul lui Andrei Sochircă U.S.A. (al unui singur actor). Cât timp această schimbare încă nu s-a produs, pericolul ca foaia să se întoarcă rămâne a fi foarte mare. Dar poate că ăia deja s-au întors şi noi nici nu am observat asta?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
