Pe distinsul scriitor, însă, acest lucru nu-l deranja deloc, fiindcă, susţinea dumnealui, poemul e scris într-o limbă impecabilă. Da, nu pot să nu recunosc că poemul e foarte bine meşteşugit, este fluent şi are nenumărate virtuţi stilistice şi foarte multe versuri memorabile („Şi dacă cineva ar îndrăzni/ să iasă în bezna nopţii şi ar privi/ spre casele văzute de departe/ I s-ar părea că străzile sunt moarte…”), dar, cu toate astea, e un poem depăşit. Este vetust, fiindcă toate aceste calităţi pe care le are în mod indiscutabil sunt ridiculizate fără niciun drept de apel de ideologia literară căreia îi este subsumat: proletcultismul. Da, este fluent, putem găsi în el o mulţime de artificii stilistice, are o naraţiune dramatică articulată cu măiestrie, dar, başca asta, poemul este construit pe o minciună propagandistică sovietică, pe care o promovează cu nonşalanţă. Acum se ştie foarte bine că niciun fel de mişcare ilegalistă nu existase în Krasnodon şi că, în realitate, în oraş opera o caracatiţă criminală. Această minciună a dat-o în gât marele scriitor rus din exil Vladimir Batşev, care a scris o carte excepţională despre asta, romanul-document Vlasov, unde zice negru pe alb: „Garda tânără pur şi simplu nu a existat. Ea a fost integral inventată de jurnalişti şi prelucrată de scriitorul Fadeev în romanul său omonim. Organizaţia de partizani Garda tânără nu a fost. A fost, însă, o laie de bandiţei din rândul elevilor, care jefuiau furgoanele cu produse alimentare ruseşti şi le vindeau ulterior în piaţa din Krasnodon, Voroşilovgrad şi alte orăşele de mineri. Despre asta a vorbit chiar şi Fadeev, cu toate că încă se mai înverşuna să prezinte actele de tâlhărie drept acte de eroism…”.
S-ar putea ca Liviu Deleanu să nu fi ştiut cum au stat în realitate lucrurile, însă asta nu poate fi o scuză. Dar chiar şi dacă nu a ştiut, ne pune în gardă faptul că în poemul său totul era mult prea frumos şi eroic ca să fie şi adevărat. Povestea din poemul său cu subiect (era ceva foarte apreciat în epocă de Eliza Botezatu) e mult prea romantică şi eroii sunt prea fără cusur, încât să nu ne dea de bănuit că la mijloc putea să fie pur şi simplu o lucrătură kaghebistă. Adică, bănuiala mea e că Deleanu ştia care era adevărul. De aia şi romanţase istoria, creând un poem cu coarne şi nu se sprijinise pe realitate, ci pe nişte teze propagandistice.
Ei bine, acest poem la care Deleanu a muncit enorm (m-am gândit doar pentru o clipă oare la ce rezultate ar fi ajuns, dacă ar fi investit tot atâta energie într-un text adevărat?) arată foarte clar că, pentru ca o operă să fie de valoare, nu e suficient doar ca să fie bine scrisă (nu pot fi rezistente textele care au ilustrat ideologia fascistă sau leninistă şi stalinistă, indiferent de calitatea scriiturii), ci ar mai trebui să fie autentică şi să nu trişeze adevărul istoric (psihologic, biografic şi aşa mai departe), pentru că, înainte de toate, va avea de suferit adevărul estetic.
Toată povestea asta tristă cu poemul lui Deleanu impune o reevaluare şi o relectură a textelor scrise în perioada totalitarismului sovietic, pentru a păstra din acele vremuri doar grâul, nu însă şi neghina proletcultistă. Or, impresia pe care o am deseori (şi nu numai eu) e că, de multe ori, neghina ne domină.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
