Toate astea mi le spune un fost ofiţer de poliţie, combatant în războiul transnistrean. În urmă cu vreo zece ani, şi-a deschis o afacere care i-a fost jefuită de oamenii comuniştilor.
„Mă înţelegeţi, totul se ştia de dinainte!… Se ştia că vor fi ciocniri cu poliţia, se ştia de devastarea celor două clădiri…”. „De unde cunoşti toate astea?”, l-am întrebat pe acel fost coleg, dar el mi-a zis că nu-mi poate spune nimic mai mult.
În ciuda avertismentului lui, am mers în acea zi în piaţă. Când a început devastarea celor două clădiri, la un moment dat l-am întâlnit pe unul dintre foştii mei colegi, şeful unui departament important la MAI. „Bă fraţilor, de ce nu faceţi nimic?”. „Ni s-a spus să nu intervenim”.
„Ştiţi cât de simplu era să opreşti totul? Era suficient să bagi în mulţime vreo cinci-şase coloane de poliţişti bine echipaţi, care să disperseze mulţimea şi să-i determine pe tineri să se potolească şi să se împrăştie.
După care a început partea cea mai interesantă despre care voi, jurnaliştii, nu prea scrieţi. De ce nimeni dintre voi nu scrie că în clădirea Parlamentului s-a aflat în noaptea de 7 spre 8 aprilie un grup de combatanţi care au luptat în Transnistria şi care sunt reuniţi într-o organizaţie a cărei fondare a fost inspirată de ex-ministrul Papuc?! Liderul acestei organizaţii este un ins pe care vouă, jurnaliştilor, iarăşi vă place să-l arătaţi, pentru că omul îşi agaţă cu – şi fără – ocazii medaliile la piept. Omul acesta s-a lăudat în faţa jurnaliştilor că el şi cu colegii lui ar fi determinat poliţiştii să părăsească clădirea Parlamentului. E o prostie. Cum putea el cu vreo câteva zeci de inşi să scoată afară sute de poliţişti? Aceştia au ieşit, bineînţeles, la ordinul lui Papuc.
După care, băieţii aceia au avut Parlamentul la discreţia lor toată noaptea. Cu unul dintre ei am luptat cot la cot în Transnistria şi, la un moment dat, l-am întrebat ce a fost acolo. „Ştii, mi-a spus, mănânc o bucată de pâine de la… – şi i-a rostit numele liderului despre care îţi vorbesc – şi nu-ţi pot spune ce a fost acolo”. Pe lângă faptul că au incendiat ce trebuiau să incendieze, ei şi-au făcut şi lor parte. Au scos sute de calculatoare şi televizoare într-o clădire din spatele Parlamentului, de unde le-au preluat mai târziu…
Peste două zile, liderul în cauză iese într-o conferinţă de presă şi citeşte de pe o hârtie, bâlbâindu-se, o declaraţie scrisă de alţii, în care spune că devastarea clădirilor este opera unor provocatori, în spatele cărora stă România”.
Ca să-şi probeze spusele, interlocutorul meu îmi arată acea conferinţă de presă imprimată la telefonul mobil. După care, îmi spune că mai are şi alte imprimări. De pildă, una din noaptea de 5 spre 6 aprilie, în care un ofiţer înalt de la MAI cântă la chitară, salutând victoria în alegeri a comuniştilor. Astăzi, omul în cauză este viceministru de Interne.
„Ştii ce nu pot pricepe eu? Faptul că acel lider al combatanţilor s-a împrietenit acum cu unii din AIE. Atunci, îi acuza pe aceştia că sunt unelte ale României, acum s-a făcut prieten cu ei. Şi nici nu a fost convocat de „comisia Nagacevschi”.
„Dumneata nu ai mers să spui toate astea la „comisia Nagacevschi”? „Păi, nu m-a chemat nimeni acolo”.
„Şi ai fost arestat?”, îl întreb. „Bineînţeles!”. „De ce?”. „Păi, nu aţi auzit ce se spunea imediat după 7 aprilie? Că anume noi, cei ale căror businessuri au fost jefuite de comunişti, am stat în spatele devastărilor. M-am aflat într-o celulă vecină cu a lui Sergiu Mocanu. Tipul care i-a cerut lui să declare că în spatele devastărilor stă România a fost şi la mine, cerându-mi acelaşi lucru”. „Şi?…”. „Şi i-am tras una în bot”.
„Cum credeţi, liderul combatanţilor despre care spuneţi, cunoaşte ceva despre Declaraţia de Independenţă?”. „Eu nu exclud că anume el a avut cheia de la seiful respectiv şi a participat la incendierea ei”…
