(OPINIE) Zece nevoi umane de care educaţia ar trebui să ţină seama

1. Nevoia de a da un sens vieţii, la nivel elementar

Măcar o dată pe zi savurează faptul că respiri ; că priveşti cerul şi pământul ; că te mişti ; trăieşte-le că mari evenimente. Bucură-te că ai schimbat un zâmbet cu un copil care a trecut pe lângă ţine. Toate acestea să-ţi fie suficiente pentru a simţi că viaţă are un sens, că merită să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume şi te-au crescut au dreptul la iubirea şi recunoştinţă ta.

2. Nevoia de împrospătare

Dar respiraţia şi mişcarea sunt cu noi tot timpul. Există riscul, tentaţia că ele să devină rutină, să nu le acordăm nicio atenţie, cum de fapt se şi întâmplă în general. Rutină nu poate şi nu trebuie eliminată total, o mare parte a comportamentului nostru urmează reguli precise, ţin de civilizaţie. Problema este de a reduce rutină la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se întâmplă din păcate frecvent. Aşa cum avem grijă zilnic să ne împrospătăm corpul prin odihnă, prin mişcare şi prin folosirea apei şi săpunului, avem nevoie şi de o împrospătare a minţii, a simţurilor, a sufletului nostru. Să ne trezim în fiecare dimineaţă capabili de a aruncă o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziţia unui nou început, cu o limpezire a simţurilor şi a gândurilor; într-un anume sens, să recăpătăm, să recuperăm candoarea copilăriei.

3. Nevoia de întrebare şi de mirare

Eram în copilărie într-o permanentă stare interogativă, de curiozitate, de mirare, de extaz în faţă spectacolului naturii şi al lumii, al propriei mele fiinţe. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de năzdrăvăniile creierului meu, în materie de memorie şi de imaginaţie. În fiecare seară, când mă las pradă somnului, mă întreb ce călătorii neaşteptate îmi vor oferi visele din noaptea respectivă. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna poftă de viaţă, a fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăieşti ? îi răspund: pentru a mă miră.De prea multe ori, şcoală, în loc să întreţină şi să dezvolte această nevoie, o anihilează. Dar dacă nu ne menţinem starea de curiozitate, de mirare, de dorinţa de a înţelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem formă capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea şi natură ignoranţei noastre.

4. Nevoia de îndoială şi de suspiciune

Ce poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea, nedumerirea? Pentru Rene Descartes, starea de îndoială este semnul clar al naturii gânditoare a fiinţei umane. Un acelaşi lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere şi, în aceste condiţii, spiritul critic ne obligă la o analiză comparativă, care uneori nu conducă la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilităţi, fiecare fiind descrisă în termeni de grad de plauzibilitate. În justiţie se lucrează cu prezumţia de nevinovăţie. În educaţie şi în învăţare, este recomandabil să adoptăm prezumţia de suspiciune. Ne naştem criticând ; plânsul nou-născutului este reacţia să critică faţă de o nemulţumire. Să privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe internet, din cărţi, din orice fel de publicaţii, aşa cum un poliţist care caută pe autorul unei crime suspectează totul. Educatorii, profesorii ar trebui să fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, la studenţi, să le spună acestora: « Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteţi arată este să-mi acordaţi atenţie, dar să nu acceptaţi nimic din ceea ce va spun înainte că spiritul vostru critic să va asigure de adevărul şi de interesul spuselor mele ; dacă nu mă înţelegeţi, să nu mă lăsaţi să trec mai departe, să-mi cereţi să fiu mai clar; dacă vi se pare că nu am dreptate, să va manifestaţi argumentat dezacordul ». O atitudine similară se cuvine a fi adoptată faţă de litera tipărită, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedră nu trebuie să pozeze într-un a toate ştiutor, este normal că uneori să le spună celor pe care-i instruieşte : « nu ştiu », « nu înţeleg nici eu» ; iar atunci când cineva din banca îi corectează o scăpare, o greşeală, să-i mulţumească pentru atenţia acordată. Uneori introduceam deliberat o greşeală în prestaţia mea, pentru a testa vigilenţa studenţilor. Nevoia de îndoială şi de suspiciune funcţionează concomitent cu o altă, opusă: nevoia de complicitate la o convenţie. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumţiei de complicitate la convenţia de ficţiune propusă de spectacol, o acceptăm, îi acordăm credit. Dar spiritul nostru critic nu încetează să funcţioneze şi avem dreptul, ulterior, să ne exprimăm eventuală insatisfacţie, să pretindem că autorii spectacolului au înşelat aşteptările noastre, creditul pe care le-am acordat. La fel, în cazul unei poezii, a unui român etc.

5. Nevoia de greşeală şi de eşec

De câte ori am eşuat până să deprindem să folosim furculiţa, cuţitul şi lingură ! De câte ori am căzut, ne-am julit genunchii, până să învăţăm să ne ţinem pe picioare şi să mergem ! Este clar că învăţarea, drumul spre dobândirea unui nou comportament trec prin greşeli şi eşecuri; ele sunt preţul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăţi înţelegerea şi pentru a acumula noi capacităţi. Trebuie deci să distingem între greşelile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, şi greşelile ordinare, făcute din neatenţie sau că urmare a altor imperfecţiuni senzoriale sau psihice. A plasa greşeală şi eşecul, la modul general, în sfera infracţiunii sau/şi păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuşi o comite mereu practică educaţională. Auzim mereu : « cine a greşit, să plătească ». Dar exemplul copilului care cade înainte de a învaţă să se ţină pe picioare şi niciun părinte normal nu se gândeşte să-l pedepsească pentru acest eşec trebuie să ne stea mereu în faţă.

O veche vorba latinească de înţelepciune ne aminteşte că a greşi este omenesc. Dar reflecţia respectivă continuă prin a condamnă perseverarea în greşeală. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, să repeţi mereu traversarea străzii pe culoarea roşie a semaforului este într-adevăr de condamnat şi de sancţionat; în general, nerespectarea deliberată a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sancţionat şi aici intră în funcţie justiţia şi morală ; dar să comiţi mereu greşeli, alte greşeli, în încercările în care te aventurezi pentru a străpunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.

Istoria abundă în exemple de greşeli şi eşecuri ale unor oameni de seama, în tentativă de a spori cunoaşterea umană. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrată pe greşeli şi pe eşecuri. O mare parte, poate cea mai mare, a acţiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis drumuri noi în cunoaştere şi în acţiunea socială au inclus greşeli, că un produs secundar al noutăţii ideilor lansate. Mai mult, mergând pe urmele unor greşeli comise în lucrări sau acţiuni temerare, s-a ajuns la apariţia unor noi idei, noi domenii de cercetare. « Greşeală matematică, sursă de creativitate » a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu : nouă ştiinţă a haosului a fost iniţiată de Henri Poincare în tentativă să de a înlătura o greşeală dintr-un memoriu al sau de mecanică cerească. Am putut verifică personal şi bănui că e adevărat în general faptul că drumul spre multe (poate cele mai multe) idei şi teoreme matematice a urmat o cale sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii, greşeli de tot felul, până s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaşte, măcar în unele cazuri, această istorie zbuciumată mi se pare esenţial, dacă vrem să înţelegem natură profundă a creaţiei umane. Personal, am făcut această experienţă pe unele situaţii din matematică, din informatică, din lingvistică, din domeniul literar-artistic, dar cred că este valabil în general.

Ţinând seama de inevitabilitatea eşecurilor, este esenţial să educăm rezistenţă la eşec, înţelegerea faptului că eşecul este normal ; mai mult : dintr-un eşec este totdeauna ceva de învăţat.

6. Nevoia de joc

Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal şi tenis la şah şi go. Ele au un rol important şi merită atenţia tinerilor. Dar nu în primul rând la ele mă gândesc acum. Am în vedere jocurile care valorifica nevoia de libertate, curiozitatea de a înţelege cele percepute prin simţuri s prinobservatie directă, nevoia de şi dreptul la greşeală şi eşec, fără a fi pedepsite. Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum învăţăm să ne ţinem pe picioare şi să mergem. Este clar că orice copil de pe suprafaţă Pământului trece prin această experienţă. Acum mă voi referi la un alt joc, şi el practicat, pe cât mi-am putut da seama, de toţi copiii lumii: jocul de-a v-aţi ascuns. Eu mă ascund iar tu mă cauţi şi dacă mă găseşti, ai câştigat. Acest joc nu face decât să imite un altul, pe care natură, lumea îl practică faţă de noi, la orice vârstă şi de la începuturile omenirii. În tentativă noastră firească de a înţelege lumea, totul se întâmplă că şi cum lumea ne spune: « cauţi să mă înţelegi, dar eu mă ascund; şi cu cât lucrul pe care-l cauţi este mai interesant, mai semnificativ, cu atât îl ascund mai bine şi îl fac mai greu de găsit. Dar merită să-l cauţi. Chiar fără rezultatul aşteptat, căutarea îţi va da satisfacţii, care însă ar putea fi altele decât cele la care te-ai gândit iniţial. Cauţi ceva, nu-l găseşti, dar găseşti altceva; uneori mai interesant decât ceea ce căutai iniţial ». Învaţă să savurezi acest spectacol al omenescului, să te îmbeţi de el – şi din nou să simţi că viaţă merită să fie trăită. Căutarea se dovedeşte de multe ori mai importantă decât găsirea. Plăcerea de a urcă un munte stă în primul rând în a savura fiecare moment al parcursului, chiar dacă nu ajungi în vârf. Mai e şi un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauţi ceea ce deja ai găsit. Găseşti ceva că o bănuiala, o intuiţie, o extrapolare a unor observaţii empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingătoare. Aşa se întâmplă, de exemplu, că în matematică multe teoreme sunt ‘găsite’ mult înainte de a fi demonstrate ; cazul teoremei lui Pitagora, găsită empiric mult înainte de Pitagora.

Dar toată căutarea la care ne referim ce este altceva decât învăţarea, descoperirea, invenţia ? Nevoia noastră de a înţelege lumea, de a ne înţelege pe noi. O căutare care trebuie să valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar şi pe cele care urmează.

7. Nevoia de identitate

Aici se află o provocarea majoră, dramatică, şi o şansă de a da vieţii noastre o motivaţie superioară. Direct implicate sunt toate celelalte 9 nevoi pe care le discutăm. Biologic, avem o identitate individuală, prin faptul că fiecare fiinţă vieţuitoare de pe această planetă are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt ‘cuvinte’ pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alphabet este acelaşi pentru toate fiinţele trăitoare pe planetă Terra. Dar ordinea în care sunt aşezate elementele alfabetului în alcătuirea ADN-urilor este altă la fiecare dintre noi, deci fiecare fiinţă umană are o identitate biologică specifică. Ne naştem preluând o întreagă moştenire genetică de la părinţi şi, prin intermediul lor, de la bunici, străbunici etc. Preluăm o seama de trăsături, deprinderi, reprezentări, judecaţi şi prejudecăţi determinate de contextul geografic şi istoric în care ne dezvoltăm. Toate acestea ne conferă o identitate genetică, de familie, de loc geografic şi de moment istoric, deci o identitate locală, una regională, una naţională, de limba, de credinţă. Această identitate pe care natură şi istoria ne-o imprimă, de multe ori fără a ne da seama, rămâne pentru prea mulţi oameni singură lor identitate. Prea mulţi oameni nu simt nevoia unei identităţi mai bogate decât aceea primită fără vreun efort personal. În perioada trecerii de la copilărie la adolescenţă ar trebui să înceapă conştientizarea nevoii de construire a unei identităţi mai bogate decât aceea cu care ne-a înzestrat natură. Cum să facem să educăm la cât mai mulţi tineri această nevoie ( valorificând critic, selectiv, identitatea primită de la natură) ? Cum să-i facem pe tineri să conştientizeze faptul că în condiţiile actuale ale globalizării de toate felurile acţionează asupra noastră, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, naţionale, europene, occidentale şi planetare ? Să le explicăm tipologia identităţilor culturale: balcanică, dunăreană, a Marii Negre, sud-est europeană, central europeană, mediteraneană, europeană, occidentală, planetară dar şi tipologia care rezultă din diversitatea lingvistică, de credinţe, de civilizaţii. Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identităţi ale fiinţei umane, aflate într-o dinamică permanentă şi o interacţiune continuă, nu mai pot fi înţelese decât concomitent, formând un sistem. Sau le înţelegem pe toate sau pe niciuna. Globalizarea şi internetul au o contribuţie esenţială la această nouă configuraţie a identităţilor. Educaţia nu reuşeşte să facă faţă acestor probleme, nici nu prea le are în atenţie. Dar tensiunile existente între diferite identităţi ale fiecărei persoane şi între identităţile unor persoane diferite sunt, în ultima instanţa, la rădăcina multor conflicte şi războaie ; aici îşi află rădăcinile şi terorismul existent la scară mondială. Posibiltatea unei dezvoltări armonioase a identităţilor rămâne deocamdată doar un proiect.

8. Nevoia de omenesc şi de omenie

Identitatea este primul termen al unui cuplu esenţial, în care al doilea termen este : alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifica în absenţa celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferenţa se poate referi la vârstă, la sex, la naţionalitate, la limba, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultură, la poziţie socială, la apartenenţa politică, la filosofie a vieţii, la preferinţe literare sau de orice altă natură etc. Să fim pregătiţi să înţelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinită să diversitate îi da farmec. Nu există două fete umane identice, nu există două voci umane identice, nu există două priviri umane identice. Dar dincolo de această diversitate, toţi copiii lumii au o prospeţime cuceritoare, toţi alternează râsul cu plânsul, toţi rad la soare, toţi îndrăgesc mişcarea şi jocul, toţi ard de curiozitate. Omenescul este o sursă nesfârşită de delectare, de minunare. Iată, pentru a alege numai una din fermecătoarele manifestări umane: vorbirea, limba. Câtă subtilitate, câtă fineţe, cât joc al nuanţelor îţi oferă cuvintele, frazele, discursul ! Muzică lor, semnificaţia lor. Cât de plăcut e să constaţi că reuşeşti să spui ceea ce ai gândit, dar cât de uşor, pe nesimţite, frazele derapează şi nu mai exprimă ceeace ai dorit ! O continuă alternare a găsirilor şi a ascunderilor, a confirmărilor şi a frustrărilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor şi uitărilor ; sau trecerile insesizabile de la zâmbet la lacrimă, de la gravitate la duioşie. Iată un pariu major al educaţiei: să-i antrenăm pe copii să savureze omenescul în întreagă să diversitate. Omenescul nu este că jocul de tenis, unde câştigi în dauna altora, care pierd ; omenescul poate fi universal câştigător. La animale, o pornire instinctivă vede în diferenţa o adversitate. Pentru că oamenii să nu reproducă şi ei acest comportament, este nevoie de o educaţie corespunzătoare, altfel se întâmplă ceea ce vedem mereu : băieţei de clasa a treia primară care se iau la bătaie pentru că « eu am spus într-un fel iar el a spus altfel ».

De la omenesc, nu e decât un pas până la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a dărui, de a-i contamina pe alţii de bucuria vieţii. De a adopta în comportamentul tău prezumţia de solidaritate cu ceilalţi oameni. Copiii care se formează în acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esenţial) vor putea fi mai greu antrenaţi în războaie de tot felul.

9. Nevoia de cultură

Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultură ştiinţifică, literar-artistică, tehnologică, religioasă, filosofică etc. Culmi ale spiritualităţii umane, în matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, filosofie, literatură, muzică, arte vizuale, teatru, ştiinţe juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice şi, mai recent, în film şi în disciplinele informaţiei şi ale comunicării stau mărturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea să de pătrundere, de imaginaţie, de descoperire şi de invenţie. Dar cine beneficiază de ele, câţi sunt cei care au acces la aceste piscuri, le înţeleg, îşi pot umple sufletul şi mintea de înţelepciunea şi frumuseţea lor, se pot astfel înalta spiritual mult peste starea de animalitate ? Câţi sunt cei care ajung să trăiască fiorul unui vers, al unei poveşti, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectură, al unei sculpturi, al unei ecuaţii, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativităţii einsteiniene, al lumii cuantice, al dualităţii Watson-Crick a acizilor nucleici ? Oare pe la urechile cator copii, adolescenţi, trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin ? Câte priviri aflate în dimineaţă vieţii ajung să se desfete în prezenţa unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brâncuşi ? Va fi în stare educaţia publică să preia acest mesaj ? Mai avem timp de aşa ceva ? Un timp de contemplare, de supremă emoţie. Nu cumva eliberăm pe bandă rulantă diplome de diverse grade, fără acoperire culturală ? Şi dacă nu au acoperire culturală, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decât, în cel mai bun caz, furnizori de servicii ? Şi dacă nu prea au nevoi culturale, ce motivaţie mai profundă pot da vieţii lor ? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materială, au totuşi un statut de sclavi culturali. Să nu-ţi fie milă de ei ? Să nu-i compătimeşti ? Nu cumva se află aici sursă principala a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violenţei verbale, psihice, fizice ? Care este nivelul de cultură al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei ? Ce anume da un sens vieţii lor ?

10. Nevoia de transcendenţă

Ne aflăm aici la modul superior, de cea mai înalta complexitate, pe care o poate capătă nevoia de a da un sens vieţii. Etimologic, trans înseamnă dincolo iar verbul latinesc ce i se alătură s-ar traduce prin a te caţără. Obiceiul copiilor de a se caţără în copaci, pe garduri, pe stâlpi exprimă nevoia, tentaţia de a se înalta, de a se depărta de sol. Aşa începe transcendenţă. Să treci dincolo de limitele, de cadrul ce ţi-au fost impuse prin naştere, să nu rămâi sclavul percepţiei senzoriale şi empirice, să încerci să le depăşeşti Aşa au apărut geometria neeuclidiană, care sfidează percepţia senzorială a spaţiului; fizică relativistă, care transgresează percepţia empirică a timpului, energiei şi mişcării; conştientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situaţiilor în care nu mai există o diferenţa clară între subiect şi obiect şi dincolo de care urmează tăcerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care încalcă una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice : identitate, necontradicţie, terţ exclus; imaginarea unui calcul care depăşeşte frontieră Turing dată de ideea obişnuită, elementară de calcul etc. Transcendenţă este atât la destinaţie cât şi la origini. Distincţia kantiană dintre transcendent (dincolo de posibilităţile cunoaşterii umane) şi transcendental (relativ la achiziţii ale cognitivului uman care preced orice experienţă; cunoaşterea apriorică). Transcendenţă matematică se referă, în acord cu Euler, la operaţii care nu se pot realiza prin repetarea de un număr finit de ori a unor operaţii elementare, aplicate numerelor intrewgi şi unei variabile x. De aici, nu-i decât un pas până la distincţiile profan-sacru, imanent-transcendent. În aceeaşi ordine de idei, se poate discuta despe transcendenţă în muzică, în viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.

Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante şi dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai şcolii şi ai universităţii, voi elevi şi studenţi, voi, părinţi ai elevilor şi studenţilor, voi, oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm a două nevoie evocată mai sus şi să ne împrospătăm?

Sursa: contributors.ro
Autor: Solomon Marcus