Au fost invitați poeți din multe țări și s-au organizat numeroase lecturi. Voi vorbi și despre festival, însă altceva vreau să spun aici.
Dacă cineva reușea să asiste la lecturile poeților putea afla multe despre zona din care vine invitatul. Poeziile despre casă ale poetei Diti Rohen din Israel sau problemele unui arab când ajunge într-un aeroport, unde e acuzat de terorism – poem citit de un palestinian. Bineînțeles că s-a pomenit în timpul lecturilor despre conflictele dintre palestinieni și israeliteni.
În cadrul festivalului eu am fost invitatul român care trăiește în Chișinău. Așa că singurele întrebări care mi se adresau atât în calitate de român din România, cât și de român din Moldova – erau legate de politică: și anume cum ne propunem să construim democrația în țara noastră. Evident că nu puteam povesti despre vânătoarea din Pădurea Domnească, despre concesionarea aeroportului din Chișinău sau despre atacurile raider din bănci. Așa că am evitat răspunsurile.
Dar într-o zi am aflat despre avionul malaezian doborât în estul Ucrainei. Cum-necum am simțit că e un monstruos atac, legat direct de mine. Dacă mă opream să povestesc cu cineva, imediat întrebam dacă au auzit despre avionul doborât. Pe adresa mea electronică au venit multe mailuri ce mă anunțau numărul morților, dovezile implicării rușilor și așa mai departe. Vă puteți da seama că poetul din Egipt era cu gândul acasă, cei palestinieni și israeliteni cu gândul spre Gaza, iar eu brusc m-am simțit integrată complet în Blocul de Est.
Nu vreau să îmi imaginez nici o clipă durerea celor rămași în viață, care au avut membri de familie în avion. Ca acei părinți care și-au pierdut deasupra Ucrainei toți cei trei copii (de 8, 10 și 12 ani). E ceva de nedescris. Pentru că atunci când trăiești în Ucraina, Egipt sau Palestina, te poți aștepta la cele mai îngrozitoare lucruri. Dacă, în schimb, ești australian și ți-ai lăsat copiii la bunici în Olanda – în nici un caz nu te aștepţi ca un dement de separatist să îți omoare copiii. Și asta doar pentru că pe Putin nu îl mai satură Dumnezeu de pământ și de bani.
Am privit în jur la copiii care alergau și se jucau pe străzi. Mi-a părut rău pentru viitorul lor. Și singurul gând care nu s-a desprins de mine a fost ăsta: pământul, în ciuda așa-zisei civilizații din ce în ce mai pronunțate, în ciuda oricăror drepturi ale omului, nu devine nici mai bun, nici mai sigur. Iar oamenii continuă să fie adevăraţii distrugători ce trăiesc liber în natură.
