Astăzi, când Biserica Ortodoxă a devenit o țintă pentru mai marii vremii sau un element ridicol pentru disputele politice, o parte a preoților sunt priviți pe sub sprânceană și luați în derâdere în societate. Există însă clerici care reușesc să arate că a fi ortodox nu e un handicap sau o faptă rușinoasă. TIMPUL a reușit să stea de vorbă cu părintele profesor Constantin Necula de la Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Sibiu – un om pe care-l ascultă cu sufletul la gură și tinerii, și bătrânii, și săracii, și bogații, și creștinii, și agnosticii, ba chiar și cei mai inveterați atei. El a acceptat să ne acorde un interviu exclusiv, din care credem că orice om va avea ce învăța..

„Nicio tehnologie nu bate frumusețea veșniciei sufletului”

– Părinte, cum poate omul să se apropie de Dumnezeu în secolul XXI, în care mass-media, reţelele de socializare şi tot ce înseamnă tehnologie nu sunt tocmai de partea spiritualității? Cum se raportează Biserica la lumea virtuală a internetului?
– Nu există rețete, ci numai voia lui Dumnezeu care i se propune voii omului. Libertatea este cel mai bun exercițiu de apropiere de Dumnezeu. Conținutul libertății este Dumnezeu. Există tehnologii multiple, dezvoltarea tehnologică a lumii este fabuloasă, dar nimic nu bate frumusețea veșniciei sufletului. Oricât de cuplat la tehnică ar fi, sufletul nostru însetează după Dumnezeu. Nici lumea virtuală a internetului nu satură setea asta fundamentală de Hristos. De aceea îi vedem pe tineri entuziasmați o clipă de locul comun al tehnologiei, dar mai apoi tot ei sunt disperați că nu e ceea ce credeau ei că este. Omul se poate apropia de Dumnezeu prin exercițiul libertății, care-și caută săturarea în Iubire. Restul sunt resturi de căutare.

– Care sunt marile probleme pe care le întâlniți în rândul credincioșilor?
– Mai întâi de toate, este hrănirea lor cu disperare de tot ce înseamnă știrea zilei de zi. Oamenii sunt sărăciți în nădejdea unei prese a bau-baului final. Apoi îi văd grabnici în a rupe ceea ce-i făcea eterni: iubirea, credința, nădejdea. Lumea e într-un divorț comandat de Mireasa Hristos și asta atrage după sine toate celelalte divorțuri. Personal, cred că tulburarea cea mai mare a omului modern este lipsa de orizont creștin în așteptarea morții. Nu ne-am vindecat de materialisme și dialectici de pripas. Politicul a dezonorat toate visele noastre. Iar noi încă mai așteptăm soluții de la oameni…

„Se construiește, încet, dar sigur, un Gulag al valorilor”

– O problemă actuală este și raportul dintre Biserică şi tânăra generaţie. În ciuda atacurilor la adresa ortodoxiei, eu văd din ce în ce mai mulţi tineri, duminică, la biserică. Cum explicaţi interesul acestora pentru relaţia cu Dumnezeu, dacă, în același timp, se comit atâtea crime? Și educația din școlile și familiile moderne nu este cea mai corectă pe alocuri…
– Tânăra generație este arestată în temnița ideologiilor, este legată cu lanțul intereselor de tot felul, și aici și oamenii bisericii păcătuiesc deseori. Tinerii se răzbună, oarecum, pe trădarea generației bătrânilor noștri proletarizați de un comunism sagace și ucigaș de Dumnezeu. Ce îmi pare interesant este că se apropie de Dumnezeu generația mea, către vârsta de 50 de ani deja, care nu a avut educație în școală pe teme religioase, și generațiile următoare se țin de noi. E un magnetism foarte luminos. Îi văd la conferințe, la lucru, pe stradă, în cotidian, îi admir ca părinți. Vin cu pruncii la împărtășit, văd cum numărul copiilor zâmbitori din Biserică e tot mai mare. Cred că este o efervescență care vine de Sus. Mă și mir, cu atâta mizerie aruncată pe Biserică, afectați de acțiunile a tot soiul de marxiști culturali, într-o lume găunoasă în virtuți, copiii vor la Dumnezeu… Sau poate tocmai pentru că e lumea noastră așa, Hristos îi păzește. Cert este că avem foarte mult de muncă. Cât privește școala, trebuie să fim atenți. Ea nu este ceea ce se spune și se arată despre ea. Rămâne transformatorul de energii umane cel mai eficace, singurul loc unde visele se mai păstrează și se mai protejează. Mă doare sufletul că, azi, școala, biserica și familia sunt prezentați ca dușmani ai poporului, învățătorul, medicul, profesorul și preotul fiind principalii „chiaburi” care trebuie exterminați. Se construiește, încet, dar sigur, un Gulag al valorilor.

– Ce semnifică Catedrala Mântuirii Neamului pentru românii de pretutindeni?
– Este un Hotin de pază a românismului, un monument al trezirii rezistenței naționale în al 100-lea ceas de unitate. Construită pe locul unde au murit mii de oameni, fie anchetați de Securitate până în 1967, fie uciși pe un șantier nenorocit al Casei Poporului – frontul cel mai urât al comunismului românesc între 1987 și 1989 -, asumând în talpa și în turla sa, Crucea Libertății, mii de moaște necunoscute, Catedrala este construcția unei biruințe. Mă refer la biruința împotriva lenei, a fugii de răspundere, împotriva comportamentului tributar față de ideologiile unei politici a „corectului”, dusă în absurd. Catedrala este și semnul unității în ciuda dezbinătorilor și al spiritualității rezistenței la minciună. Cred că au auzit și oamenii din Republica Moldova cât tam-tam s-a tot făcut că e construită lângă Casa Poporului și altele de tot felul. Dar Biserica nu a cerut acel loc, ci, purtată de interesele unora și altora, a fost pusă la colț de ONG-urile responsabile de drepturile copacilor, mâţelor, râmelor și, din când în când, ale oamenilor. Interesantă este insistența unora de a nu dărâma monumentul mortuar al liderilor Partidului Comunist Român… Ceea ce nu știu cei care nu înțeleg rolul Duhului Sfânt este că, tot ce atinge Biserica, devine colț de rai. În iadul lumii contemporane, să avem un colț de Rai… Nu e puțin.

„Sensul plenar al căsniciei este martirajul”

– Către ce se îndreaptă omenirea? În general, ea se apropiere de Dumnezeu sau se înstrăinează?
– Refuz să fac scenarii. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu Sfânt, în mâna Lui suntem toți și toate ale lumii în El își află finalitatea. La ce m-aș obosi cu calcule absurde ori speculații? Pentru mine fiecare Dumnezeiască Liturghie este un sfârșit și un început de lume, este prezența Împărăției lui Dumnezeu, despre care știm că este veșnică. Spre intrarea și trăirea în ea ne îndreptăm, uneori forțând mâna lui Dumnezeu.

– Totuși, astăzi crește numărul familiilor care nu se cunună. Cum le explicaţi tinerilor sensul şi semnificaţia Tainei Căsătoriei?
– Caut să nu fiu moralist. Încerc să le spun că DA-ul lor este fundamentul Cununiei. Dacă ei nu-și zic unul altuia: „Da, te iubesc”, Hristos nu are loc. În declarația aceasta de dragoste se cuprinde toată voia omului de a se uni cu celălalt om înaintea veșniciei. Iar sensul plenar al căsniciei este martirajul, de unde vin și cântările nunții. Iubești atât de mult, încât viața celuilalt îți umple de sens propria viață. Devii încununarea veșniciei celuilalt. Nu-mi plac predicile dulcege la cununie, ori care pornesc, musai, de la Adam și Eva. Hristos stă în miezul Crucii Cununiei. Când iese bine, El e cununa, când iese rău, El pătimește, dar tot El e cununa. Cred că trebuie să le spunem tinerilor că, în sine, căsătoria nu e o ruletă de noroc, ci este împlinirea iubirii lui Hristos în iubirea noastră. Toate se adaugă celui ce îndrăznește să iubească.

„Biserica prestatoare de servicii devine un garaj părăsit de Duhul Sfânt”

– Părinte, ce ar trebui să aştepte și ce așteaptă în realitate credincioșii de la Postul Mare și Sfintele Taine?
– Sensul postirii îl văd în Împărtășire și orice așteaptă credincioșii de la aceasta este binevenit. Îndrăznesc să privesc nevoile oamenilor dinspre ei, nu dinspre teoriile noastre pastorale. Fiecare se apropie de Domnul cu ale sale orgolii și răni, nevoi și biruințe calpe, gudurări și semețiri. Hristos nu are a pierde pe nimeni și din fiecare face nod de Împărăție către celălalt. „Luați, mâncați…” și „Luați, beți…” nu este un îndemn selectiv ori ultimativ, ci un îndemn continuu. Postul face să ne deschidem inima și să ne limpezim gândul. Evitați să transformați biserica în prestatoare de servicii. Pentru că, astfel transformată, devine un garaj părăsit de Duhul Sfânt.

– În Republica Moldova, activează Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove, în comuniune canonică cu Biserica Ortodoxă Rusă, dar şi Mitropolia Basarabiei, parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române. Cum credeţi, de ce nu reuşim să ne unim sub o singură mitropolie şi sub un singur stil calendaristic?
– Am fost urecheat des, pe Facebook, de iluștrii necunoscuți ai pastoralei guralive că mă bag în Basarabia, în biserica de acolo, fără să cunosc destul adevărul. Însă adevărul istoric umbrește voia lui Dumnezeu. Nădăjduiesc să se nască liderul spiritual de care avem nevoie în Biserică – un păstor capabil, care să adune oamenii sub Crucea lui Hristos în duhul iubirii și respectului, dar nu sub însăilările de istorie ce țin Crucea în arest. Eu văd, în schimb, în diasporă, cum frații din Moldova se întâlnesc cu Biserica Ortodoxă Română, cum preoții noștri îi ajută, le slujesc uneori și Liturghii în cinstea unui sfânt prăznuit pe stil vechi. Am prieteni buni în ambele felii de Prescură a Ortodoxiei din Moldova. În general, respect opțiunile de viață și trăire ale fiecărui om. Cred că ne vom coace în viitorul apropiat și vom rodi într-una sfântă, soborniceasca și apostolica Biserică. Asta e cel mai important. Sper să învățăm să nu mai expunem poporul binecredincios la aroganțele noastre, ca slujitori ai Bisericii, indiferent de rang, dar să trăim pătimirea poporului nostru fără a fi acoliții vreunei politici.

„Basarabia rămâne mireasa Unirii”

– Ce aşteptări sau speranţe aveţi de la Anul Centenar și ce rol are Basarabia în procesul de reîntregire a Țării Românești?
– Noi nu suntem noi, decât împreună. Nu am nicio așteptare, ci doar frici. Frica mea cea mai mare este că ne vom bate joc, perfid și indolent, de tot ce înseamnă unitatea Neamului românesc în favoarea stupizeniilor de partid și ale ideologiilor care ne-au dezbinat mereu. Mi-e rușine uneori că nu pot transfera în conștiința mea și a celor din jur crezul morților mei de la 1916 ori a celor care au văzut în Basarabia și Bucovina pronaosul Învierii noastre ca Neam și Țară. Basarabia rămâne mireasa Unirii.

– Ce mesaj le transmiteți cetățenilor R. Moldova în ajunul zilei de 27 martie, când a avut loc unirea Basarabiei cu România?
– Să nădăjduiască în Hristos, schimbându-și viețile după gândul Lui. Evangheliile rămân cele mai frumoase cărți ce le avem la îndemână. Pentru că ele sunt Viață. Și să nu uite – știu că au o memorie teribilă! -, cât sânge rodește azi în țărâna libertății basarabene și că nu dușmanii din afară ne rănesc libertatea, ci propriile noastre trădări. Pe Cruce, toate se umplu de Lumină!

Părintele Constantin Valer Necula s-a născut la 19 iulie 1970, la Brașov. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna” din Sibiu, unde, din anul 2004, este doctor în teologie și cadru didactic la secția catehistică-omiletică și pedagogie creștină. A făcut studii de specializare la Padova și Versailles, cursuri de specializare în psihologie generală, în probleme legate de maltratarea copiilor, dependența de alcool și droguri. Este autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică, dar și de cărți pentru copii și tineret. A tradus mai multe cărți și a semnat zeci de studii și recenzii în limba română și în limbile franceză, italiană, germană. A susținut sute de conferințe personale în țară și străinătate.

Părintele este mereu prezent pe teren, între tinerii generației sale și a noastre, în școli și licee, la emisiuni de radio şi TV, fiind implicat într-o mulțime de acțiuni.

Dintre lucrările preotului Constantin Necula reținem volumele de predici: „Iată, Mirele vine” (2000), „Iubi-Te-voi Doamne” (2001), „De ce ești trist, popor al Învierii?” (2002), „Praznicar” (2004), „Privegheri” (2003), „Iubesc Doamne, ajută neiubirii mele!” (2005), precum și volumele cu studii și articole de omiletică și catehetică: „Contribuția școlii Teologice Ortodoxe de la Sibiu la dezvoltarea pedagogiei moderne: Întemeietorii. Mitropolitul Andrei Șaguna” (2006), „Sarea Pământului”, I, (2002) și altele.