Literatura, în concepţia sa, „se face în solitudine, este o chestiune individuală, şi iese sau nu iese” (1). Nu-i plac ierarhiile, or, vanitatea e calitatea oamenilor mediocri şi nici înregimentarea – un exerciţiu propriu oamenilor slabi. „Eu, zice Goma, nu văd arta în general, literatura (…) ierarhizată strict, ci pentru că ea e o chestiune şi de gust, poţi să spui aşa: cutare este un foarte bun scriitor, iar cutare este un bun scriitor, iar cutare, bon, nu prea este un bun scriitor. Dar aşa: numărul 1, numărul 2…” (2) După gustul şi înţelegerea noastră, Paul Goma este, ca să-i utilizăm terminologia, „un foarte bun scriitor”, dar, din nefericire pentru el, unul român.

Ciobani – turnători la securitate

Referindu-se la zbuciumata istorie a românilor, regretatul Andrei Vartic, şi el un împătimit al operei lui Goma, dădea vina pentru neşansa noastră istorică nu doar pe nefavorabilii factori externi, pe puhoaiele de cotropitori, ci şi pe factorii interni, pe felul nostru de a nu fi întotdeauna performanţi. El afirma că, ipotetic vorbind, conflictul din Mioriţa: când doi intenţionează să-l omoare pe al treilea pentru că li-e superior „are oi mai multe, mândre şi cornute”, ilustrează formula decăderii noastre, gradul de viciere al codului genetic: or, noi mai tot timpul ne-am străduit să-l anihilăm, dacă nu să-i suprimăm, pe cei mai buni. De aceea, conchidea Andrei Vartic, şi rămânem a fi un popor periferic, care n-a făcut şi nu face, vorba lui Cioran, istorie.

Urmărind traiectoria destinului uman şi artistic al lui Paul Goma, trebuie să recunoaştem că această ipoteză este foarte aproape de adevăr. Relevantă în acest sens este istorisirea din Arta reFugii despre trădarea ciobanilor din satul ardelenesc Buia, în fond, o situaţie aproape ca-n Mioriţa. Familia Goma se ascundea la o stână pentru a nu fi extrădată sovieticilor, repatrierea însemnând pentru ei, cum s-a întâmplat cu atâţia alţii, iminenta deportare în Siberia – „pentru trădare de patrie”. Orbiţi de mărimea recompensei pentru fiecare refugiat capturat, ciobanii i-au predat noii conduceri comuniste.

Boomul Goma

Paul Goma a fost un scriitor contestat cu vehemenţă de regimul comunist, valoarea sa artistică rămânând a fi, din păcate, nerecunoscută şi astăzi de unele conştiinţe literare din România.

De unde şi bucură nespus, mai ales pe noi, basarabenii, boomul Goma din ultimii ani. Spun asta nu pentru a ne alimenta o infatuare geografică. Cred că atunci când va fi redactată o istorie adevărată a contribuţiilor scriitorilor ardeleni, basarabeni şi bucovineni, aflaţi timp de secole sub o cruntă oprimare etnică, la devenirea şi (p)refacerea literaturii române, Paul Goma se va număra printre scriitorii întemeietori. Asta pentru că energiile condensate în fiinţele năpăstuite izbucnesc dintotdeauna nesupuse ca râurile de munte, apele cărora schimbă faţa câmpiei literare.

Ira facit poetam, spunea Juvenal. Răzvrătirea asumată cu întreaga biografie împotriva neadevărurilor de tot felul constituie combustia majorităţii scrierilor lui Goma şi, totodată, lutul artistic din care-şi plămădeşte personajele sale memorabile.
Valoarea prozei sale „rezolvă” practic polemica dintre Dumitru Ţepeneag şi Nicolae Balotă, obiectul căreia era de importanţă: unde s-a scris cea mai bună literatură română – în România, sub comunism, sau în exil? Ei bine, Ostinato, Din Calidor, Arta reFugii, Bonifacia, Soldatul Câinelui, Roman intim etc. demonstrează că literatura de calitate s-a scris şi sub ceauşism, şi în exil.

Paul Goma a „văzut idei”

Totodată, capătă certitudine şi Ion Simuţ, care, în Incursiuni în literatura actuală, îşi dă seama că o clasificare a literaturii române postbelice „nu se poate realiza cu fidelitate faţă de epocă din unghi exclusiv estetic: ar rezulta nu numai un dezastru (un vast cimitir de eşecuri) lipsit de explicaţiile necesare, ci şi o falsificare a epocii” (3; 10). Nu e şi cazul literaturii lui Goma: indiferent ce criteriu estimativ vom aplica: estetic, moral, politic… proza sa nu-şi va pierde puterea.

Pe urmă, mă gândeam la Gelu Ruscanu din Jocul ielelor al lui Camil Petrescu, care „a văzut idei” şi optează pentru punerea în practică a adevărului absolut, întreprindere peste puterile umane, cum dovedeşte finalul dramei, când protagonistul se sinucide. Şi Paul Goma a „văzut idei”, pe cele ale adevărului desăvârşit, dar el e din alt bazalt. Scriitorul și-a asumat implicarea împotriva unui sistem monstruos, a suportat agresiunea asupra fiinţei sale profunde şi a învins. Trebuie să înţelegem că verticalitatea sa a contribuit mult la erodarea şi prăbuşirea regimului comunist.

Istoria la modul condiţional

Ştim prea bine că istoria nu admite modul condiţional. Aşa este. Şi totuşi, cum toţi cititorii posedă pilduitor facultăţi ficţionale, vă îndemn să vă imaginaţi ce s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi existat anii interdicţiei şi operele lui Paul Goma ar fi circulat liber pe ambele maluri ale Prutului. Cred că procesul literar ar fi avut mult de câştigat, iar peisajul literar ar fi arătat altfel atunci.
Editate la vremea lor, romanele lui Paul Goma ar fi livrat naratologiei, experimentului epic românesc destule exemple şi modele demne de valorificat, precum relevant ar fi fost scriitorul Goma în calitate de creator al unui univers verbal insolit.

„Nu se mai poate aşa!”

Astfel, personajele lui I. Druţă, posibil, n-ar mai fi spus resemnate „Las’ că-i bine”, ci ar fi exclamat indignate, furioase, chiar: „Doamne, ce mizerie!” şi „Nu se mai poate aşa!”. Apoi, neadevărul lui Druţă despre „enorma satisfacţie” cu care ciuturenii întâmpinau pe „eliberatorii ruşi”: „Şi, Doamne, ce bucurie era pe atunci un rus în ghimnasterkă albită de soare, cu pilotka repezită pe sprânceană! Era aşteptat şi rugat să intre în fiece casă…”, ar fi fost combătut cu adevărul lui Goma despre bucuria generală pe care sătenii din Mana o trăiesc sincer odată cu venirea armatei române în 1941, episod redat în romanul Din Calidor. Revenirea ostaşilor români după un an de aflare a sătenilor sub regimul stalinist a însemnat restabilirea firescului, a ordinii lumii.

Libertatea nu există

Posibil, Iona lui Sorescu ar fi aderat, ca să continuăm şirul supoziţiilor, prin acea metaforă extraordinară, de substanţă metafizică din finalul dramei: „întreaga lume e o burtă de chit”, la concluzia la care ajunge Ilarie Langa, personajul din Ostinato. Eliberat din detenţie, el constată că libertatea nu există, România comunistă fiind, de fapt, o uriaşă închisoare. Toate astea în cazul când, precizăm, Ostinato ar fi apărut în România în1966, când a fost depus la editură, adică cu 2 ani înainte de ieşirea de sub tipar a piesei Iona.

Totodată, Ostinato, pentru care P. Goma a fost supranumit „un Soljeniţîn român”, susţinut de volumul Gherla, pensionează definitiv o ipoteză formulată de Mihai Ralea într-o discuţie despre romanul interbelic. Criticul susţinea în 1928 că „n-avem roman”, întrucât scriitorii români nu sunt capabili de pânze epice de mare întindere şi profunzime, precum cele ale lui Dostoievski sau Tolstoi, pentru că n-au respiraţia şi viziunea necesară tratării temelor fundamentale.

„Dacă dragoste de adevăr nu e, nimic nu e!”

Paul Goma dovedeşte că este alergător pe distanţe lungi, are vocaţia structurării universurilor epice polifonice.
Şi Marin Preda ar fi fost obligat, presupunem, să spună apăsat în Cel mai iubit dintre pământeni mult mai multe adevăruri despre universul concentraţionar românesc, iar protagonistul, Victor Petrini, ar fi completat concluzia-sentinţă din finalul romanului, ajungând la versiunea: „Dacă dragoste de adevăr nu e, nimic nu e!”. De altfel, specia romanului total pe care o ilustrează Preda: „al unui destin care asumă o istorie” i se potriveşte ca o mănuşă lui Paul Goma, care s-a implicat în istorie, a rezistat terorii ei, suportând Jilava şi Gherla, dar neacceptând compromisul cu propria conştiinţă. El, vorba lui Alex Ştefănescu, nu s-a temut să declare: „exact ceea ce ar fi declarat ei (românii – A.M.) înşişi, dacă ar fi avut curaj…” (4; 644).
La fel, posibil, că numărul celor care au rezistat pe-adevăratelea şi nu doar prin cultură sau evaziune, în Ţară şi în Basarabia, ar fi fost mai mare.

„Sadoveanu era Ceahlăul de murdărie”

Paul Goma nu este un personaj iubit de toată lumea literară, întrucât rar cui îi plac oamenii intransigenţi şi integri, care au obţinut prin sacrificii dreptul moral să igienizeze putrefacţiile etice şi estetice. Paul Goma devine necruţător când judecă autorii compromişi, indiferent cât de mare le este opera: „Cărţile nu-şi pierd valoarea lor estetică pentru că autorul a fost un porc de câine. Dar încă o dată: nu e deloc bine să se creadă că viaţa lor este înălbită şi spălată de sânge sau de căcat pentru că au scris un volum foarte bun sau un roman excelent”(5).
Goma nu-i cruţă pe greii literaturii române. În conştiinţa sa, „Sadoveanu era Ceahlăul de murdărie. De fapt cu el a început cedarea din timpul comunismului. După el s-au luat aproape toţi cei mari, cu o excepţie, Blaga”. Nu este scutită nici demisia morală a lui Arghezi: „Dar s-a uitat că în volumul lui de versuri apărut la Fundaţia Regală avea o prefaţă, inadmisibilă pentru un poet uriaş ca Arghezi, uriaş poet şi om mic. Zicea cam aşa ceva, i se adresa lui Carol al II-lea, în genul ăsta: că ceea ce e scris între coperţi nu e scris de mine, ci parcă de Mâna Măriei-Tale! O chestie înfiorătoare. Este sfâşietor pentru că noi am fost tentaţi să spunem că din vina violenţei comunismului care s-a instaurat la noi în ţară am făcut noi orice”. (6) (…)

Anatol Moraru

Note:
1. Goma Paul, Să se restabilească peisajul normal al unei literaturi!, Calende, 1992, nr. 4.
2. Goma Paul, Op.cit.
3. Simuţ Ion, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Coghito, 1994.
4. Ştefănescu Alex, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Editura Maşina de scris,2005.
5. Goma Paul, Op.cit.
6. Goma Paul, Op.cit.
7. Ştefănescu Alex, Op.cit., p.645.