Când vom merge la școală, ne lămurea el, și învățătoarea va vrea să ne prindă în piept steluța de octombrel, să nu ne fie frică, ci să-i spunem că „tata o zis să nu fiu nici octombrel, nici pionier, nici comsomolist, nici comunist!”. Recunosc că, anticipând evenimentul, tremuram ca un căcăcios.

Sicriul în care am vrut să mă joc și Lucinschi

Frate-meu a mers la școală chiar în acel an. După ce a refuzat insigna de octombrel, directorul școlii, care pe urmă a devenit mare patriot, Dumnezeu să-l ierte, i-a jurat mamei că îl va face ateu. Când frate-meu a adus de la școală prima vinietă, tata a privit-o, a luat un foarfece, i-a tăiat colțurile în care era pe de o parte Lenin și pe cealaltă parte – stema URSS, și le-a aruncat în foc.

În ianuarie 1983, când tata a plecat, au adus în ogradă la noi un sicriu roșu. Pe interior era de un alb imaculat, încât mi-a trăsnit în cap să sar și să mă zbengui în el. Totuși, prezența ciudățeniei în casa noastră, unde numai florile puteau să fie roșii, m-a făcut să șovăiesc. Mama a avut grijă și, înainte de a-l culca pe tata acolo, a învelit racla cu stofă neagră. „Un dușman al poporului sovietic” nu putea să plece dincolo în cutiuță roșie. Iar pe pieptul tatei mama a răsădit o grădiniță de trandafiri portocalii.

Pe atunci unul dintre cei mai umili slujitori ai lui Lenin era Petru Lucinschi. Cred că lui i-a plăcut gustul sângelui tatălui meu și al altor Oameni care s-au opus cu demnitate regimului, cred că lacrimile noastre îl bucurau. Se vede că el a triumfat atunci când eu plângeam speriat în fața miliției bolșevice, care ne intra în casă și își bătea joc de noi. De aceea astăzi, când se strofolește în apărarea simbolurilor comuniste, nu-i dați atenție. De-ar avea măcar rușine, ar tăcea.

Dragostea mea față de Iulia și întâlnirea cu Lenin din veceu

În acea toamnă am devenit și eu elev la Școala nr. 32 din Chișinău. Lucrurile au mers strună până când diriginta ne-a anunțat că a doua zi vom deveni octombrei. Am crezut că mor și am constatat că frate-meu era mai curajos. În seara din ajun și dimineața, am făcut rugăciunea cu toții. Când mama îmi pregătea cămașa albă, voiam să se cutremure pământul sau să vină altă năpastă, ca să nu mai ajung la școală. Numai gândul la învățătoarea noastră îmi trezea fiori. Îmi era rușine și de Iulia, colega mea de bancă, prima fată pe care am îndrăgit-o. Ce va crede ea după ce eu voi refuza spurcăciunea de steluță?

La școală, am găsit-o pe Iulia înflorind de fericire și am intrat în pământ. Iar când diriginta a strigat: „Păduraru!”, am tresărit ca un debil. Mă mir că n-am făcut pe mine în clipa ceea. M-am ridicat stângaci și am făcut primii pași, dar odată ajuns în fața învățătoarei, am izbucnit în lacrimi ca o muiere. „Ți-i rău, Păduraru?”, „Nu, tata a zis să nu fiu nici octombrel, nici pionier…”, i-am strecurat printre sughițuri. Și ea: „Să vină părinții la școală!”. „Eu n-am părinți, am numai o mamă…”.

Într-o zi, când m-am întors de la școală și-mi scoteam cărțile din ghiozdan, am găsit acolo o steluță. Am apucat-o cu o batistă, ca pe o scârnăvie, și m-am retras la veceu cu ea. Acolo am studiat atent fața zâmbăreață de pe steluță a lui Volodea Ulianov, pe urmă am aruncat-o în budă. Trăgeam apa, dar micuțul Lenin se încăpățâna să intre în canalizare. Ca să nu-l vadă mama și să se întristeze, l-am aruncat peste gard.

De Ziua pionierilor, am fost cu Filea

Tata m-a mai învățat să nu învăț poezii despre Lenin. Primul „doi” l-am primit atunci când am refuzat să învăț „În april, în april s-a născut Ilici” de Grigore Vieru.

Printr-a patra sau a cincea, am decis să lupt cu ei. Înainte de 19 mai, Ziua pionierilor, am adunat copeicile pe care mi le dădea zilnic mama. Le-am sugerat unor colegi de-ai mei, care se pregăteau de adunarea festivă, să mergem la cafenea. I-am servit cu înghețată, apă dulce, votcă, ce au mai vrut. E adevărat că majoritatea au fugit înapoi, în afară de destoinicul Filea, un băiat bun ca o poveste. A doua zi, el a fost chemat în cancelarie. L-am însoțit și eu. Acolo, instructoarea de pionieri, care astăzi ocupă o funcție destul de bună și e mare patrioată, l-a plesnit pe Filea peste față, încât bietul de el avea să cadă, dacă nu avea o masă în spate. Apoi l-a apucat de piept și a început să-l smuncească, țipând ca o nebună, de parcă era îndrăcită. Îi spuneam că eu sunt vinovatul, dar nu mă observa. Filea a ieșit cu puloverul rupt și cu ochii roșii.

Am condus cu Sașa Manole o organizație secretă

Când ne-am adunat mai mulți, am format o organizație secretă anticomunistă, în care am atras elevi din mai multe clase. Ne-am pus scopul să distrugem toate simbolurile comuniste din școală. Mâna mea dreaptă a fost Sașa Manole, un copil iute ca o săgeată, demn și devotat. Astfel, în timpul ultimei ore, cineva dintre noi ieșea, chipurile, la veceu, dar de fapt se strecura la ușa clasei alese de noi din timp și băga un chibrit în broască. La finele lecției, ne adunam din toate părțile în jurul ușii și, ascunși după pereți, urmăream eternul scenariu: învățătoarea nu putea încuia și se ieșea afară, la atelierul de muncă. Noi năvăleam înăuntru. Prima țintă era Lenin din fața clasei, pe care Sașa Manole, ca pus în priză, îl scotea și-l făcea bucățele cât ai clipi din ochi. Luam două-trei fragmente cu noi, pe care le ardeam, ca să nu se găsească vreun prost și să vrea să-l reparte. Rupeam cărțile și toate afișele de pe pereți, care conțineau simboluri sau texte comuniste. Și nu mai eram.

Mai greu a fost cu mozaica, înfățișând o insignă de pionier, de la etajul doi. Aici trebuia să extragem bucată cu bucată. Purtam cu noi șurubelnițe și alte unelte ascuțite, până a căzut și drăcia asta.

Cum s-au făcut prieteni Igor Rokotinski cu Alex Dimitrov

Și a rămas în școala noastră, ca un boț de rahat într-o casă spălată, un singur Lenin, cel mai protejat, din biroul directoarei. Aici chibriturile nu ne mai ajutau, fiindcă era și anticamera. Atunci am scris la mașina de tapat al tatălui meu un anunț, prin care îmi invitam colegii și profesorii să boicoteze studiile în semn de protest față de portretul bolșevic. Am semnat cu un nume întâmplător: Igor Rokotinski.

Apoi am făcut prima greșeală. Cineva dintre noi, care încleia anunțuri, fie că s-a căscat, fie că ne-a trădat. Am fost invitat imediat la o discuție cu profesorul de limba rusă Aleksandr Fiodorovici, care mi-a cerut socoteală pentru cine lucrăm. Aleksandr Fiodorovici este renumitul caricaturist de astăzi Alex Dimitrov. I-am lămurit că lucrez pentru mine, pentru credința mea. El m-a sfătuit să renunț, dar am refuzat. M-a înțeles și așa am devenit prieteni.

Umblam la școală cu topoare și ploaia de ajuta

Cu directoarea a fost mai complicat. Ea m-a avertizat că, de nu-i voi spune cine-i Rokotinski, mă va da pe laba miliției. I-am explicat că tata m-a învățat să nu pârăsc oamenii. Dacă până atunci veneam la școală cu șurubelnițe, mai târziu am început să purtăm în genți topoare. Mai aveam un loc ascuns unde păstram vopseaua. Pusesem ochiul pe un monument al lui Lenin din curtea unei grădinițe de pe str. Bernardazzi. Într-o frumoasă zi de toamnă, când murise un oarecare comunist, la Chișinău ploua cu găleata. Toți s-au adunat în sala sportivă și se uitau la portretul mortului, prefăcându-se că bocesc. I-am spus lui Sașa Manole că a bătut ceasul, i-am luat iute pe ceilalți și am șters-o. La grădiniță, ne aștepta un Lenin de două ori mai înalt decât noi. Neputând să-l demolăm, i-am dezbătut nasul, urechile și l-am murdărit din cap până în picioare cu vopsea. Un trecător ne-a amenințat cu miliția, dar i-am pus o votcă și s-a liniștit.

Am schimonosit astfel, pe timp de ploaie, cel puțit patru monumente comuniste din centrul orașului. Până la urmă a rezistat să rămână alături de mine numai Sașa Manole, care ar merita astăzi toate ordinile și medaliile din partea unei guvernări anticomuniste. Atunci când mulți dintre acești demnitari îi slujeau pe bolșevici, Sașa lupta! El, Filea și ceilalți sunt un exemplu pentru intelighenția noastră turnătoare la KGB, ai cărei reprezentanți astăzi își lipesc aripi putrede de îngeri. Sașa și Filea sunt eroi! Dar nu vor fi recunoscuți niciodată, pentru că în țara noastră sunt promovați doar lașii și curvele.

Într-o zi, Sașa Manole și-a smuls cravata de pionier de la gât. Am ars-o împreună. Dar directoarea l-a scos pe Lenin numai atunci când Parlamentul RM, condus de Moșanu, a interzis partidul comunist. Astăzi, și ea este mare patrioată… Eu cred că, dacă liderii AIE ar fi fost sinceri, ar fi distrus simbolurile comuniste încă în 2009. Și astăzi nu s-ar ascunde după degete, ci ar DEMOLA toate monumentele respective. Dacă cineva își dorește un muzeu al comunismului, ar putea să adune câteva capete, care au cât de cât valoare artistică, dar nu toată mizeria din țară.