Trăiam o fericire de copil.
Pe catifeaua ierbii din april,
Un miel,
Cu ochii ca doi bunghi,
Sugea din ţâţa maică-sa-n genunchi.
Eu, însetat de joacă,
Îl aşteptam să mergem pe toloacă.
Acolo ne jucam
Cu miei scăpaţi din ţarcuri,
Dar numai el ştia
Să zburde ca pe arcuri.
Mieluţii toţi erau frumoşi,
De nedescris,
Dar nu ca dânsul – floare de cais!
Chiar Floare-de-Cais
I-am zis.
Dar ce păcat!
Acel odor
Văzu lumina zilei
În ţarc la Nicanor;
Vecinul nostru,
Beteag de un picior,
Rodea de prag
Un ruginit cosor,
Ca pe la Paşti
Pe Floare-de Cais
Să-l taie.
Averea lui era
Fântâna cea cu troiţă,
Mieluţul şi-o oaie.
Nu-nţelegeam:
De ce un miel,
Ce încă nu ştia să pască,
Nu are dreptul să trăiască?
La Domnul m-am rugat
O săptămână
Să cadă Nicanor
În propria fântână.
Să-i ardă casa, toată,
Ca o iască.
Cosorul lui
În foc să se topească.
Dar cum Iisus,
Pe troiţa de la fâbtână,
Stătea bătut în cuie
Şi-o vorbă nu putea să-mi spuie.
Ah, Floare-de-Cais!
Simţind că nu-i a bine,
Ca umbra se ţinea de mine.
Stăpânul, ca să nu ne vadă,
Fugeam pe grunzuri de zăpadă
Rămasă prin hârtoape.
Nici soarele nu ne zărea,
Deşi trecea pe-aproape.
Doar noaptea-ntunecoasă
Ne alunga să tremurăm
De frica boşorogului în acasă.
Atunci,
În Săptămâna Mare,
Mi se-arătă în vis
Că plânge Floare-de-Cais.
Săgeată ruptă de pe arc,
Alerg la Nicanor în ţarc,
Alăturea de frate-meu să fiu.
Să văd dacă mai este viu.
Dar Floare-de-Cais,
Cu ochii ca doi bunghi,
Sugea din ţâţa oii în genunchi.
O, cum să uit acele clipe sfinte!
Eram cu mielul într-o minte.
Mă bucuram ca de o zi cu soare.
Voiam să-mi cer de la bătrân iertare.
Moşneagul însă, cu cosoru-n mână,
De gâtul mielului sări.
Pe înspumata-i lână
O zgardă sângerie izvorî.
Eu, ca un tigru am sărit
Între mieluţ şi-ntre cuţit,
Cu craci”n-sus
Pe ucigaş l-am prăvălit,
În buruieni cosorul i-am zvârlit.
Sărmanul Floare-de Cais,
La maica lui să plângă a fugit.
A tot fugit, fugit departe,
Cu capul dat pe-o parte.
Pe apa nopţii, luna,
Se revărsa ca mierea.
Iar maică-sa tot mai lingea
Mieluţului durerea.
Atuncea, înciudat nespus,
Cu pietre şi cu lut,
Lui Nicanor, pân” sus
Fântâna i-am umplut.
Şi cu durerea mea copilărească,
Acasă n-am simţit
Mirosul de sarmale şi de pască.
Şi nici că scrânciobul,
Făcut de tata,
Se leagănă
Şi mă aşteaptă gata.
Şi nici că umărul cămeşii
E pătat
De sângele mieluţului
Nevinovat.
Strigai părinţilor
De cele-ntâmplate
Şi am simţit pe loc
Ce grea e palma tatei.
Dar maică-mea,
Ca totdeauna, bună,
Lui Nicanor s-a dus să-i spună,
Că-i dă alt miel,
Îi dă şi-o oaie,
Mieluţul cel de lapte să nu-l taie.
„ Acest copil chiar şi bătut
Tot nu se lasă,
Îţi poate da şi foc la casă.
Bărbatu-meu, cu alţi vecini,
Vor pune mână de la mână
Şi, până-n Paşti, vei bea
O apă nouă din fântână.”
Moşneagul, necăjit,
Tăcea ca varul stins.
Tocmeala mamei n-a primit,
Dar de mieluţ nu s-a atins.
…Pe lângă troiţa de la fântână
Treceam cu chipu-mi nouros.
Ce datină păgână,
Sacrificarea unui miel
În numele-nvierii lui Hristos!
Degeaba alergam
Să-i mângâi rana
Pe toloacă.
De-atunci, n-a mai intrat
Cu mine-n joacă.
Se ascundea-ntre oi,
Sau după gard la stână,
Deşi eu nu aveam
Nici un cuţit în mână.
—///—
Decembrie 2010
ARTICOLUL FACE PARTE DIN EDIȚIA TIPĂRITĂ A COTIDIANULUI NAȚIONAL TIMPUL. VINERI 20 APRILIE.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
