Editorial

Povara impresionismului (politic) la moldoveni

Și pentru cine-ați vrea să mor? (Hiperionică dorință!). la care urmează demiurgicul meu răspuns întrebător-interogativ: au nu-nțelegi oare, că eu sunt nemuritor, iar presa-i muritoare? Te uită spre. Cel pământ rătăcitor și vezi. Ce face scrântitul întru snegurism? Sau rătăcitul cu mințile interetnice între cedemism? Sau cel care. Care? Care! Gângurește mateic (stop, că pierd procesul), îmbrăcat în blăniță de iepuraș-drăgălaș (rusofon) anticomunist, viteaz la presele de conferință. Pardon – la conferințele de presă.

Dar asta e. Toamnele, în Moldova toamnele. Când clipește roua, chiuie toată. Moldova iu-hu-hu! A venit, a venit Doamna! Acoperă-mi inima cu ceva impresionant de impresionistic! Acoperă-mi-o că. Mă tem. Toamna toți se tem de ceva. Alexandru Vlahuță se temea de veșnicia morții. Unul, de la un prohab cu ziarul descheiat, iar pardon, viceversa: unul cu prohabul descheiat de la un ziar se teme. De veșnicia tranziției. Tudor Gheorghe se teme. Nu de lupii maturi. (Accentul pică, asemenea lui Sturza, pe prima silabă!). căci le tai un cal și-i saturi. Se teme de. Cățelandri tineri. Eu nu. Mă tem. Nici de, nici de, nici de, respectiv, veșnicia morții, veșnicia tranziției, lupii maturi, cățelandrii tineri.

Pentru că de ce? Cum întreabă unul. Pentru că de aceea că. În definitiv, filozofic clipind din ochi, nimic nu-i. Veșnic. Nici veșnicia punct Nici tranziția punct Nici lupii maturi punct Nici cățelandrii tineri punct Mă tem de un singur lucru – de clipa trecătoare. Căci anume în cuibul clipei trecătoare. Își depune Frica. Ouăle morții. Mi-i frică de Frică. De Frica de Tranziție de la o toamnă surclasată. La alta. Clasată în clasamentul impresionist.

Zice cântecul. Așa-i omul, ca și iarba, trăiește mai mult degeaba. Și mai mult de Frică, adaug eu. De la mine. Conul Leonida, pomenindu-se față cu reacțiunea, exclamă. Tremurând de Frică: „Auz’da’ nu e, nu se poate să fie revoluție… Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revuluție?”. Ilie Bădescu și Dan Dungaciu în „Sociologia și Geopolitica frontierei” se tem. De „elitele cu semnul minus”. Ce este o elită? Cu semnul minus? O știe orice babă virgulă de la țară punct Nemaivorbind de un Deputat. Proaspăt. Vechi social-democrat convertit la perecemism. Perecemizat după miezul nopții cu lună. Plină. Generoasă și păgână. Care-și revarsă. Voluptoasa ei văpaie peste. Broaștele înghețate de sub seul de gheață din năvalnicul Bâc al poporului îndoliat. De rușinea pățită de cel. Ce cu gesturi serafimice de popă aghezmuit. Mătăhăia o rugăciune de rămânere. În funcție. Dar revin. O elită cu semnul minus este. „Aceea în care se adună cei ai căror indici de capacitate reală se află sub nivelul indicilor de capacitate ceruți de titlurile ocupate („etichetele” corespunzătoare locului deținut într-o clasă a societății)”.

Am citat. Acum, un adaos de la mine: să zicem, clasa deputaților. În special. Proaspeți în perecemism și vechi în. Sau clasa celor. Mici în stat și în. Socoteală de român.

Cam așa este despre vizavi de. De ce eu nu. Dar, o, mea culpa! Mea maxima culpa! Iartă-mă, Doamne, că am vorbit. De bine. N-am știut că. Am vexat o spumă de rasă, născută într-o noapte cu lună funebră. Mai mult n-am să mai. De bine. De rău. Pot încă să tac. Să tic-tac. Tic-tac, tic-tac – ceasul nu trece de două de noapte cu lună. De un secol – ora două de noapte cu lună. Cu nuc bătrân. Cu broscoi neoliberali, intrați în legalitate cu imunitate. Cu mâl. Elita mâlului centrist moldovean. Cu lașitatea avangardismului autumnal. Cu eunucul dadaismului politic imbecilizat de. Arama tomnatică a. Consensului interetnic. Cu războiul frunzelor acoperitoare de. Iubiri politice trădate protocolar. Cu adulterul alianțelor mateiste în. Tranziție de la incestul alianțelor asasinate la. Alte alianțe trădate în. Alte paturi ale păcatului politic național-impresionist.

…Las’că-i bine, Ioane, zice rătăcitul între berbecuțul badea Mior. Dar nici chiar așa, bre, Ionică (de la gazeta cea mică. Și ca format). Citez. „A doborât guvernul proeuropean al alianței de centru-dreapta, creată cu efort supraomenesc de Dumitru Diacov”. Citat închis. Și orizont închis. Nici chiar așa, băiatul tatei: „Guvern proeuropean”. „Alianță de centru-dreapta”. „Creată cu efort”. „Efort supraomenesc de Dumitru”. „Diacov”. Impresionism politic – da! Echilibristică stilistică – da! Pupcurism din nevoință (necesitate) – da! Dar dacă nema putirință, ce mai chicirezi gâlceava? Delir tomnatic-mediatic-avangardist – da! Totul – da! Dar „Efort și Dumitru” – nu! Pentru că de ce? Iar vorba lui Viorel (Apropo, Viorel. Te felicit, pentru că de ce? Pentru că de aceea că. Articolul despre este excelent. Știi tu despre cine Punct, că mă bagă în proces și mă scoate gol). Pentru că e toamnă, Ionică. De-acum e toamnă. Suntem cu toții o. Toamnă căruntă. Cu reflexe de inox la tâmple. Tâmple tâmple. Și nu-i. Nu-i frumos, frate de breaslă, că mă. Politizând politica. Pentru că de ce? Nu-i frumos, frate de breaslă, să mă. Politizând politica. Pentru că de ce?

Pentru că. Cum crezi, Ioane: cel care aleargă de unul singur poate să iasă pe locul doi? Filozofică întrebare, nu? De aia mă frământ și eu ca frunza. În vânt. Vânt vânat de toamnă infestată de impresionism politic. Care-mi bagă frica în fiecare leucocită. De aia mi-i frică de Frică. Că dacă toamna asta polemică va cerne peste noi un președinte impresionist, ce vom face, bă, cu arama de sub tălpile noastre rănite de iubiri de țară pierdută? De aia, eu nu. Într-o țară pierdută (la 5 iulie) polemizează numai imbecilii. Numai. Atât. Punct. Că vin acuzațiile de. Lucinchism din interes.

Apropo. De ce oare olteanul acela se teme de cățelandri? Tineri? Impresionistă întrebare. Și impresionantă. Și impresionată. Ca o intrare în partid după un miez de noapte funerar. Sau ca o alianță anticomunistă, răstignită. Sneguratic de mateic pe crucea cioplită din. Carnea unei toamne roșii, descendentă din. Moscova. Și ambalată (alianța, nu toamna sau Moscova) într-o. Pânză proeuropeană produsă la războiul de țesut de pe Liubeanka, colț cu strada Planetariului. Din în bulgăresc și cânepă ovreiască!

O, mea culpa! O, a ta pulpa! Rănită în atacuri la baionetă! Pe câmpia Libertății Presei. În Piața Marii Adunări Folclorice. În epoca prosoapelor zdrențuite. Când un băiat de neam dulău, prielnic, credincios către stăpânul său, scria denunțuri despre oponenții politici. iar alții, de neam prost, se rugau: Cobori în jos, Luceafăr blând, tu, siglă luminoasă, și dă-ne nouă, ca s-avem, apartamente sau casă. La sol. Pentru că erau soliști. Suflau în trompeta lui Mircea Nicolaevici. Suflă public, dar se hrănesc, anonim, cu boțul de mămăligă lăsat astă-vară pe-o bankă din parkul Pușkin de omul Făăsbăului.

P.S. Pun rămășag pe toată presa noastră de partid că o să-mi replicați că și eu suflu în goarna cuiva. O, mea culpa! Dați-mi un pumn din cenușa acestei toamne, fumegând impresionist. Să-mi. Presor pe chelie și să. Recunosc: eu mi-s solist la trompetă. Eu cânt în cor. De aia eu nu. (Vezi începutul). Vezi-l.

Fragment din cartea „Blestemul de a fi”, 2009
11 octombrie 2000

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *