Aceasta poartă, în sine, stigmatul unei vechi lupte politice între oameni și grupuri de oameni, în care instituțiile guvernării nu sunt tratate corespunzător principiilor care le fac să existe, ci conform utilității de ordin imediat (material), pe care o oferă controlul asupra lor. Eficientizarea funcționării instituțiilor centrale ale puterii de stat nu este un scop, ci o concesie făcută cetățenilor de clasa politică, și doar atunci când se constată că o îmbunătățire a funcționării unei instituții va putea produce beneficii, în primul rând, pentru reprezentanții mediului politic.
Metoda de alegere a președintelui (în Parlament sau prin vot direct) nu este o soluție pentru problemele cu care se confruntă această societate. Din contra, votarea președintelui de către popor va produce o serie de efecte negative pentru viața politică din Republica Moldova. Despre acestea voi vorbi în continuare.
Primul efect negativ va fi legat de înlăturarea principalei constrângeri care obligă partidele politice la negociere – alegerea președintelui în Parlament. Să ne înțelegem: în Republica Moldova nu au existat, de fapt, partide politice în accepțiunea lor occidentală, ci niște rețele de oameni supuși unei puternice autorități personale, de regulă un singur om, și uniți între ei pe criterii de interes de parvenire, afinități familiale sau sociale.
Ca să ai o democrație funcțională, ai nevoie de partide politice care să funcționeze și pe interior, dar și în afară, ca niște grupuri politice în care există o conducere colegială. Niște formațiuni în care puterea de decizie se află în mâinile a mai mulți oameni – lideri centrali și regionali cu pondere și cu cuvânt de spus. Una din modalitățile, prin care se stimulează nu doar negocierea în Parlament, ci și negocierile interne din partidele politice reprezentate în Parlament, este alegerea președintelui tot în Parlament.
Dacă le luăm deputaților împuternicirea de a alege președintele, atunci îi punem pe aceștia într-o situație chiar mai relaxată decât cea din prezent, ei culcându-se pe altă ureche și pasând responsabilitatea pentru alegerea șefului statului spre cetățeni. Va avea loc o deresponsabilizare și mai mare a clasei politice. Partidele politice, care s-au fortificat în perioada 2009-2016, au făcut-o sub presiunea necesității de a guverna împreună, inclusiv în problema alegerii președintelui în Parlament.
Al doilea efect negativ va fi transformarea Președinției și Parlamentului în instituții beligerante, la fel ca în mandatele lui Mircea Snegur și Petru Lucinschi. Trebuie să menționez aici, că îndatoririle președintelui în Constituție rămân, aparent, neschimbate, de aceea nu se poate vorbi despre „trecerea la republică semiprezidențială” când însuși, tot eșichierul politic de atunci, s-a coalizat ad-hoc în Parlament și, în vara lui 2000, a votat unanim pentru modificarea formei de alegere a președintelui și împuternicirea Parlamentului să rezolve această chestiune. De fapt, noi n-am devenit niciodată o republică parlamentară veritabilă, ca să putem avea termeni de comparație – suntem încă în situația de dinainte de anul 2000. Dacă președintele devine ales de popor, și Parlamentul este și el ales de popor, înseamnă că același tip de legitimitate, cea populară, a votului direct, stă la baza ambelor instituții și va produce conflicte, președintele încercând să-și maximizeze numărul de susținători din Parlament. În acest scop, de obicei, s-au înființat partide prezidențiale. De exemplu, Snegur și-a format un partid numit Partidul Renașterii și Concilierii, prin intermediul căruia voia să domine Parlamentul după ce a pierdut susținerea Partidului Democrat Agrar. Lucinschi și-a format un bloc de centru-stânga și a continuat să facă presiuni legate de creșterea atribuțiilor președintelui. Pentru forma prezidențială de guvernare. Faptul că, în ultimii 16 ani, președintele nu a mai fost ales de popor este o consecință directă a acestui conflict.
Poate da cineva garanție că următorul președinte, posedând legitimitatea oferită de votul popular, nu va încerca să-și dorească și el ceva mai mult? Tentația e mare. În republicile ex-sovietice din Asia Centrală, putem găsi verticale ale puterii, președinți ajunși dictatori. Asta vor și cei de la Chișinău.
Unica modalitate de a depăși, cumva, al doilea efect negativ e ca să se mai modifice o dată Constituția RM, pentru a se introduce acolo un subpunct care să interzică unui președinte, fie și ales popular, chiar din ziua intrării în funcție, să fie membru de partid. La fel ca în România. Altfel, riscăm să avem partide care vor deveni doar apanajele realizării unui program prezidențial, știind, din istoria recentă, că de multe ori așa a fost. Înțelegând că Vladimir Voronin a fost autoritar și dictatorial nu datorită funcției sale de președinte al statului, ci datorită celei de secretar general al Partidului Comuniștilor și a verticalei puterii construită pe combinarea calităților de președinte al statului și președinte al partidului de guvernământ, poate că a venit timpul să eliberăm funcția de președinte de vreo apartenență politică.
Dacă modificarea metodei de alegere a președintelui și revenirea la votul direct va fi unica soluție pentru instituția Președinției Republicii Moldova, atunci ne vom întoarce cam pe la sfârșitul anilor 1990 din punct de vedere politic. Că economic deja începem să fim acolo.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
