Profesorii de română

Un respect deosebit am pentru profesorii de Limba şi Literatura Română din R. Moldova. Nici nu e greu. Cum spunea Silviu Tănase într-o discuţie: lor li se datorează faptul că am învăţat din manuale de Limba şi Literatura Română, nu din manuale mucegăite de „limba moldovenească”. Chiar dacă nouă ni s-a părut un lucru absolut normal, nu a fost deloc uşor ca manualele de română să rămână. E destul să comparăm politicienii moldoveni cu profesorii ca să înţelegem al cui e meritul: de la independenţa Moldovei (aşa şchioapă cum a fost şi e), materia Limba şi Literatura Română nu a mai revenit la „moldovenească” sau „de stat” – echivalentul lui „limba di Stati”. Acest lucru e în legătură directă cu refuzul profesorilor ca portretul lui Voronin să fie atârnat în şcoli, atunci când comuniştii îşi agăţau liderul în toate instituţiile publice din Moldova. În şcoala mea, portretul lui Voronin nu a ajuns niciodată pe perete.

Dacă în Chişinău vocile, chiar dacă neplăcute pentru cei de la putere, erau uneori cât de cât auzite – vocile profesorilor din localităţile rurale au fost total neglijate. Presa nu era interesată că vreo zece ani profesorii de la sat munceau neţinând cont de leafa mizerabilă, că vedeau banii retroactiv, când salariul vechi nu mai valora nimic. La un moment dat, profesorii din Antoneşti au făcut grevă şi au închis şoseaua spre Odesa. E o ştire măcar, nu? Şi ce credeţi? Nu s-a întâmplat nimic, în afară de înjurăturile venite de la şoferi.

Ştiu astea pentru că părinţii mei, profesori de română, îmi scriau că acasă totul e bine, doar că şi-ar dori cât de puţini bani, ca să aibă pentru plicuri şi timbre şi pentru sare. Timp de trei ani nu au văzut niciun ban, deşi continuau să predea.

Iarna nu era căldură în clase, atât copiii, cât şi profesorii se îmbrăcau gros ca să reziste. Şi au rezistat. Tata spunea că nu e frumos să apară în faţa copiilor, în clasă, cu palton, aşa că ieşea în sacou. A murit la 56 de ani. Cu siguranţă că ar fi trăit şi azi, de nu ar fi avut atâtea piedici pentru a preda Limba şi Literatura Română, pentru a munci fără salariu, pentru a nu permite instalarea portretului lui Voronin în şcoală, pentru a nu învăţa din manuale făcute de mancurţi alde Stati. Acum strada pe care a trăit se numeşte Alexei Vakulovski, semn că nu a crezut degeaba, semn că şi sătenii l-au apreciat. La cinci ani de la moartea lui, i-a apărut volumul În gura foametei, cu mărturii ale supravieţuitorilor. Şi la propriu, şi la figurat, profesorii de română îşi fac datoria şi după moarte. Mama, deşi a ieşit la pensie de vreo doi ani, pentru că e chemată la şcoală continuă să predea. În fiecare an spune că „anul viitor nu-mi mai iau ore”, dar nu poate refuza când i se spune că e nevoie de ea la şcoală.

Înainte de Ziua Independenţei şi de Ziua Limbii Române mă închin în faţa profesorilor din Moldova. În special, în faţa profesorilor de română. Măcar de sărbătorile astea să ne amintim de ei şi să le mulţumim. Fără ei sărbătorile amintite nu ar fi existat.

P.S. Am intrat în vizorul lui Vasile Stati, ăsta-i ăla cu „dicţionarul” român-moldovenesc. Nu ştiu de ce mi-a răspuns în română, deşi susţine existenţa limbii moldoveneşti. M-a făcut „lepădat de tată şi de mamă”, printre multe altele.

Pe Stati l-am chemat şi la Cool Publika, acum un an, şi, dacă nu ştia, întrebările pe care i le-a pus Sergiu Voloc erau de la mine. Motiv pentru care, o dată în plus, a râs toată Moldova de sminteala lui Stati.

Nu-i răspund lui Stati, pentru că asta ar însemna coborârea mea la nivelul pacientului. Aşa cum se vede, Stati nu doar că a fost „sugaciul” de serviciu al comuniştilor, ci este şi un om bolnav.