Valeriu Cerba este unul dintre specialiștii cu cea mai mare experiență în privința problemei transnistrene. După ce a participat nemijlocit la războiul de pe Nistru, el a monitorizat timp de 20 de ani situația din regiunea separatistă în calitate de reprezentant al MAI. Timp de șapte ani a fost membru al Comisiei Unificate de Control (CUC), activând și în cadrul misiunii UE de asistență la frontiera Moldovei și Ucrainei EUBAM.

– Dle Cerba, la cei 25 de ani de la declanșarea războiului de pe Nistru, în timp ce regimul separatist de la Tiraspol se apropie tot mai hotărât de Rusia, RM are un președinte care promite soluționarea diferendului prin federalizare. Poate fi aceasta o soluție, dacă de atâția ani batem pasul pe loc, negăsind alte căi de depăşire a conflictului?

– Categoric nu, dacă ţinem cont de circumstanţele în care a apărut acest conflict și, odată cu timpul, s-a aprofundat. În primul rând, iniţiatorul şi finanţatorul diferendului este Rusia, care a investit în acest proiect bani serioşi. Chiar credeți că acum Moscova ar ceda din senin în fața Chișinăului de dragul lui Dodon? Vă asigur că, dacă declaraţiile Kremlinului privind suveranitatea și integritatea teritorială a RM ar conține măcar un dram de adevăr, Putin și-ar fi retras de mult armata de peste Nistru.

În al doilea rând, acțiunile și mesajele lui Dodon adie a trădare națională și sunt lipsite de rațiune, lucruri care, prin esență, sunt inadmisibile pentru comportamentul unui șef de stat. Ce minte trează ar explica altfel scuzele pe care el le-a adresat șefilor de la Tiraspol pentru războiul din 1992 și florile pe care le-a depus la monumentul mercenarilor și cazacilor căzuți în acest conflict? Pe scurt, Igor Dodon s-a închinat agresorilor care i-au ucis neamul și a scuipat pe memoria eroilor căzuți pentru independența țării. Și, atenție, el nu a depus florile într-un loc oarecare, ci în Cetatea Tighina, unde, în timpul conflictului militar, armata a 14-a rusească îi instruia și îi înarma pe gardiștii și cazacii care, în afară de sângele pe care l-au vărsat, au încercat să șteargă de pe fața pământului satul Varnița și să lichideze secția de poliție din Bender.
Firește că Dodon caută să se apere și dă de înțeles că recurge la astfel de mișcări și declarații, pentru a face concesii în fața rușilor. Zadarnice vorbe, însă, pentru că noi stăm locului la capitolul soluţionare a diferendului doar datorită concesiilor pe care le-au făcut predecesorii lui Dodon. Chişinăul a cedat întotdeauna, pe când Rusia şi separatiștii au avut numai de câștigat din prostia noastră. Sau, mai bine zis, din cauza neglijenței elitelor noastre obsedate de interese proprii şi reglări de conturi, care ne-au dezmembrat societatea, nefiind în stare să ne asigure condiţii decente de trai, pentru a deveni atractivi și pentru concetățenii noștri din stânga Nistrului.

La fel de clar e faptul că Dodon ne are de nebuni atunci când se opune deschiderii Biroului NATO în Chişinău sub pretextul că apără statutul de neutralitate al RM, dar, în acelaşi timp, nu-i cere lui Putin să-şi ia acasă trupele, care nu numai că ne aduc prejudicii de ordin politic, economic, ecologic, dar şi afectează grav statutul de neutralitate al țării noastre. Deci, Putin respectă integritatea teritorială a RM în aceeași măsură în care Dodon ne apără neutralitatea. De aceea, indiferent ce-ar zice șeful statului, logica arată că nu vom ajunge la un consens în problema transnistreană atâta timp cât, în cadrul negocierilor, vom avea ca avocat Kremlinul, care este călăul în acest conflict.

„Trebuie să ne schimbăm avocatul”

– Înainte de alegeri, toţi concurenţii electorali ne asigură că vor soluţiona diferendul transnistrean. În afară de aceasta, avem formatul de negocieri „5+2”. De ce, cu toate acestea, nu vedem niciun rezultat?

– Nu ne promit politicienii și salarii europene? Ei pur și simplu ne mint pentru a fi aleşi. În afară de aceasta, după cum spuneam mai devreme, încercările lor de a-i convinge pe separatiști să adopte o atitudine constructivă la masa de tratative au avut un efect invers. Respingând ideea compromisului, Tiraspolul a profitat de avantajele obţinute de pe urma concesiilor noastre, îndeosebi de ştampilele vamale și de permisiunea de a întreţine relaţii economice externe, și astfel și-a consolidat ambiţiile de „stat independent”.
Salvarea noastră constă în modificarea formatului de negocieri „5+2”. Trebuie să ne schimbăm avocatul. SUA și UE ar trebui să devină negociatori cu drepturi depline, în loc de a fi observatori. În caz contrar, Moscova va sufla mai departe în borșul separatiștilor și conflictul va dura veșnic. La rândul său, RM va rămâne un stat blocat pe harta Europei, căci partenerii noștri externi se arată destul de rezervați față de problema secesionistă.

„Mecanismul de pacificare instituit pe Nistru este unul neautentic”

– De ce Rusia a garantat acum aproape două decenii că-și va retrage forțele armate din Moldova, dacă nu-și respectă acest angajament și apare în acest mod ca un jucător neserios pe harta politicii mondiale?

– Politica e murdară oriunde în lume, dar Kremlinul face abuz de această teorie. De vă referiți la Summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999, cred că nu cunoașteți dedesubturile, fiindcă aceasta nu e singura garanție încălcată de oficialii ruși. Ei nu țin cont, din păcate, nici de prevederile Acordului moldo-rus privind încetarea focului pe Nistru, semnat în 1992. Dimpotrivă, uzitând de actul cu pricina, Rusia, în calitate de stat agresor, şi-a atribuit în cadrul negocierilor calitatea de pacificator și de mediator, şi de garant. E ca și cum cineva s-ar proclama boxer și arbitru, şi organizator al unei lupte.

Astfel, Acordul din 1992 nu a creat teren pentru reglementare, ci mai degrabă pentru înghețarea conflictului. Mai întâi de toate din cauza că mecanismul de pacificare instituit pe Nistru este unul neautentic, fără mandat internaţional sau regional, și încalcă flagrant normele existente, cum ar fi: imparţialitatea, neimplicarea în misiune a părţilor beligerante, asigurarea caracterului multinaţional al misiunii și stabilirea unui termen concret de menținere a acesteia. Or, mandatul acestei misiuni este inconsistent, contradictoriu şi neîntemeiat.

„Pacea nedreaptă devine o nouă sursă de conflict”

– Vreți să spuneți că, prin acest acord, Rusia a încetat agresiunea militară, asigurându-se întâi de toate că va deține în continuare controlul în regiune?

– În teorie, încetarea focului înseamnă instituirea păcii, dar în practică orice război trebuie să se încheie cu o pace echitabilă. Pacea nedreaptă devine o nouă sursă de conflict. În cazul nostru avem o pace încheiată cu arma în mână și este singurul caz în lume când părţile antrenate în război – RM și Rusia – devin forțe pacificatoare. Nu o zic eu, ci colonelul Mihail Bergman, pe atunci comandantul militar al armatei a 14-a, că numai între noiembrie 1991 și august 1992, separatiștii au primit de la armata rusă 19 tancuri, 51 de maşini blindate, 242 aruncătoare de mine, zeci și sute de mii de muniţii, automobile și alt sprijin. Colac peste pupăză, instituirea păcii este imposibilă și în condițiile în care transnistrenii fac regulile de joc în Zona de securitate. Raportul de forțe în CUC este bine cunoscut. Aici reprezentanţii Chişinăului sunt pe cont propriu, exponenţii Tiraspolului se bucură de susținerea părții ruse, iar OSCE – organizație în care Rusia deţine drept de „veto” – stă cu gura închisă și aşteaptă ca părţile să ajungă la consens.

Or, interesul Moscovei în acest joc nu poate fi pus la îndoială. În special astăzi, când Putin atacă Ucraina și în regiunea transnistreană se află nu doar trupele ruse, dar și armata transnistreană compusă din circa 7000 mii de militari, plus cei peste opt mii de angajați ai organelor de forță și în jur de 80 mii rezerviști, nu mai putem vorbi despre pace, ci despre un adevărat pericol. După ce Rusia a întreprins acțiuni similare în Karabahul de Munte, Abhazia și Osetia de Sud, pericolul unei noi intervenții militare rusești se extinde atât asupra Chișinăului, cât și a Ucrainei, după cum a spus și președintele Poroșenko.

„Nesoluționarea problemei va rămâne un fapt pozitiv pentru Rusia”

– În 1998, la Odesa, a fost semnat un alt acord, care prevedea demilitarizarea Zonei de Securitate de pe Nistru. Nici acest document nu este luat în serios de Moscova și Tiraspol?

– O întrebare la care știți ce-am să vă răspund. Rusia lucrează cu mâna Tiraspolului sau autorităţile transnistrene ignoră și acest document cu susținerea tacită a rușilor. Iată de ce Tiraspolul, făcând abstracție de prevederile CUC, a introdus în Zona cu regim sporit de securitate trei brigăzi de infanterie motorizată, unităţi de grăniceri, miliţie şi cazaci în număr de peste 3000 de persoane, în loc de o sută, după cum permit documentele semnate anterior. Tot ei au instalat ilegal și circa 30 de puncte de trecere de-a lungul Nistrului, care activează fără acordul CUC şi încalcă acordul din 1992, care obligă părțile să lichideze toate impedimentele în circulaţia liberă a cetăţenilor şi a mărfurilor între cele două maluri. Îmi pare rău, însă poziția delegației RM în CUC este pur și simplu ignorată, în timp ce separatiștii creează intenționat obstacole în cadrul negocierilor. Pe de o parte, apariția acestor probleme generează dificultăţi serioase pentru aplicarea pe întreg teritoriul ţării a tratatelor internaţionale semnate de RM. Pe de altă parte, avem un argument în plus că Tiraspolul nu-și dorește un statut juridic special în cadrul Moldovei, ci încearcă să mențină tensiunile permanente în regiunea pe care o controlează nelegitim cu suportul Moscovei.
Iată de ce negocierile în formatul „5+2” sunt tergiversate la nesfârșit. Și iată de ce, datorită propagandei rusești, conflictul a fost definit drept unul strict intern şi nicidecum interstatal, deși părţile implicate sunt Rusia, ca putere agresoare, şi RM, ca stat agresat. Chișinăul a fost tolerant în acest sens și astfel diferendul moldo-rus a ajuns a fi „conflictul transnistrean”, în care cele două părţi ar fi: RM, pe de o parte, şi Transnistria, ca entitate distinctă, pe de altă parte.

În ultimii ani, Rusia foloseşte regiunea separatistă și ca instrument de şantaj pentru a crea obstacole Chişinăului în calea apropierii de UE. Orice ar zice Lavrov sau Rogozin, drept dovadă că autoritățile de la Moscova refuză să soluționeze acest conflict poate servi și un simplu citat dintr-un manual pentru studenții Academiei de diplomație a MAE de la Moscova: ,,Existența Transnistriei independente de facto îi permite Rusiei, fără a se împovăra cu cheltuieli și eforturi cât de cât serioase, să-și păstreze anumite poziții geopolitice într-o regiune destul de importantă a Europei de Sud-Est, care e pentru ea și una dintre importantele ,,ferestre,, spre Europa. Rusia nu este deocamdată în stare să-și apere în măsura cuvenită interesele în această regiune de mare importanță strategică. De aceea, se pare că nesoluționarea problemei transnistrene va rămâne un fapt pozitiv pentru Rusia până în momentul în care ea va dobândi forțe noi și va putea să-și apere plenar aici interesele.”

„Kosovo nu poate fi comparată cu Transnistria”

– Din aceleași motive Igor Dodon le-a spus americanilor că nu va denunța Acordul de asociere RM-UE, după ce la Moscova a declarat contrariul?

– Rusia postcomunistă caută să revină la construcția geopolitică de altădată și să-și reedifice imperiul pierdut. Politica de agresiune a lui Putin se explică inclusiv prin dorinţa de a influenţa decisiv noua ordine mondială. Anexarea Crimeii, luptele din Ucraina şi Siria demonstrează o dată în plus că încercările de a cuceri și de a-și securiza statul au ajuns să se contopească în mintea liderului de la Kremlin. Iar Dodon joacă cărţile lui Putin și atât.
Intensificarea agresiunii rusești faţă de statele care se apropie de Europa s-a făcut simțită și în cazurile Georgiei și Ucrainei, care de asemenea au fost avertizate că apropierea de UE le va conduce la ,,consecinţe grave”. Ulterior aceste state, ca și RM, au fost supuse presiunilor politice, economice şi informaționale din partea Moscovei.

– Nu credeți că recunoașterea provinciei Kosovo drept stat independent ar putea încuraja și „republicile” secesioniste din spațiul ex-sovietic să pretindă la același tratament la scară internațională?

– Într-adevăr, Kosovo i-a încurajat pe liderii de la Tiraspol, dar a reușit deja să-i și descurajeze. Conform Tratatului de la Montevideo din 1933, statul este un subiect de drept internaţional cu următoarele caracteristici: populaţie, teritoriu, guvern, capacitate de a intra în relaţii cu alte state. Astfel, de dreptul la autodeterminare dispun națiunile aflate sub dominaţie străină. Însă minorităţile etnice în cadrul unui stat se pot bucura doar de dreptul la autodeterminare, adică de recunoaşterea specificului lor etnic şi de un anumit grad de autonomie culturală şi administrativă într-o țară comună. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, există deosebiri esenţiale între situaţia din Kosovo şi Transnistria. Kosovo se deosebește de Serbia printr-o altă etnie – cea albaneză şi prin altă religie – preponderent musulmană. Pe când structura etnică, religioasă şi culturală a moldovenilor din stânga Nistrului este identică cu cea a populației din dreapta râului. În cazul nostru, avem un conflict militar declanșat de Rusia în scop economic şi geopolitic. Chiar și regimul de la Tiraspol este format preponderent din cetăţeni străini, care nu au locuit anterior pe acest pământ şi şi-au instaurat autoritatea prin violenţă. Și dacă provinciei Kosovo i-a fost asigurată pacea de o administraţie ONU, regiunea transnistreană a fost separată de noi și dirijată până în prezent de Kremlin. Kosovo nu poate fi comparată cu Transnistria.

– Stranie pare a fi poziția de ultimă oră a autorităților separatiste. Pe de o parte, noul lider de la Tiraspol Vladimir Krosnoselski afirmă că optează pentru unirea cu Rusia, iar pe de altă parte, spicherul sovietului suprem al Transnistriei Alexandr Șcerba își dorește un dialog cu Chișinăul „privind viitorul comun”. Cum să-i înțelegem?

– Avem de a face cu o favoare pe care Rusia o acordă PSRM-ului înainte de alegerile din 2018, dar şi cu un scenariu pregătit atât pentru Şcerba, cât și pentru Dodon, ca prim pas în negocierile privind federalizarea RM. Cred că aceste mişcări au fost puse la cale în laboratoarele Direcției relații interregionale și culturale cu străinătatea din Moscova. Aceasta este o subdiviziune a administraţiei lui Putin, care coordonează proiectele hibrid în tot spațiul ex-sovietic.

„Reunificarea celor două maluri ale Nistrului este posibilă”

– Ce s-ar putea alege din integritatea teritorială a Moldovei, dacă peste doi ani PSRM va accede la guvernare?

– Aici se și ascunde cancerul nostru. Noi acuzăm toate guvernările și nu zic că nu o merită, dar, totuși, nu ne uităm ce se întâmplă în sufletele noastre. Și, din trândăvie sau naivitate, nu putem înțelege că Rusiei îi convine să ne vadă în haos și sărăcie și din acest motiv va menține separatismul în RM, pentru a ne păstra în sfera sa de influență. Faptul că am devenit cel mai sărac stat din Europa este influenţat tot de factorul rusesc. Ruşii nu s-au mulţumit cu regiunea transnistreană puternic industrializată și s-au grăbit să preia afaceri din toate sectoarele economiei naţionale: de la gaze, produse petroliere, telecomunicaţii, bănci, transport, construcţii, mass-media, până la industria alimentară şi terminale de plăţi on-line. Pentru a nu intra în robia Kremlinului, trebuie pur şi simplu să avem mintea trează la următoarele alegeri. Fie că suntem moldoveni sau ruși, bulgari sau găgăuzi ș.a.m.d., să nu uităm că ,,somnul naţiunii naşte monștri”.

Repet că reunificarea celor două maluri ale Nistrului este posibilă, dacă am cere sprijin din partea SUA şi UE şi am schimba formatul de negocieri „5+2”. Numai așa am putea obține retragerea trupelor ruse de pe teritoriul RM și înlocuirea actualului format de pacificatori cu o misiune civilă internațională. Totodată va trebui să ameliorăm situaţia social-economică şi să eradicăm corupţia pentru a spori atractivitatea malului drept pentru concetățenii noștri de pe malul stâng al Nistrului. Un conflict se depășește cu mult efort și cu fapte plauzibile, dar mai întâi de toate cu dorință.