Cam aceeași Odisee o parcurge și sufletul, forțat să tremure, să moară de râs, să se revolte ori să plângă de neputință și necaz. De cuget nici nu mai vorbesc – trăiește o adevărată revoluție ori de câte ori documentarul își înfige în el colții cu nesaț. Nu poți ieși de la documentar nemușcat, ar însemna să nu-ți pese de lumea în care trăiești. Dar asta nu e despre cei care au vizionat proiecții din cadrul celei de-a XIII-ea, norocoase, ediții a Festivalului Internațional de Film Documentar CRONOGRAF.

Documentarul contemporan este triumful absolut al subiectivității. Cel puțin așa crede Cătălin Ștefănescu, realizator TV, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi membru UNITER. Și dacă-i așa, atunci eu mă apuc să vă spun cum am trăit „săptămâna mea de CRONOGRAF” și care ar fi șapte filme pe care să le privești într-o săptămână ca să ai la ce te gândi un an.

Luni: Mulțumește Domnului că te-ai trezit sănătos și vezi lumina zilei

„Omul care a salvat lumea” (The Man Who Saved the World) nu e o metaforă, ci există cu adevărat. Locuiește în Rusia și îl cheamă Stanislav Petrov. Când în 1983, Statele Unite și Rusia erau pe punctul de a intra în cel de-al treilea război mondial, locotenent-colonelul a ezitat să dea ordin de lansare a unui contraatac nuclear împotriva SUA. Petrov ne-a salvat pe toți, dar nu a fost în stare să se salveze și pe sine de gânduri negre și regrete. Regizorul Peter Antony a turnat filmul nici mai mult nici mai puțin – 10 ani, în care a încercat să-i întoarcă lui Petrov recunoașterea binemeritată a omenirii și a reușit. Pelicula a deschis ediția de anul acesta a festivalului și a dat tonul Cronografului. E una dintre puținele producții proiectate la festival accesibile și online.

Marți: învață copiii să fie buni și să se descurce în viață fără tine

Un film „puternic, grav și luminos în același timp” a spus Pascal Vagogne, ambasadorul Franței în Republica Moldova, recomandând documentarul „Spartacus și Cassandra”. Frații romi Spartacus și Cassandra, născuți în România, ajung împreună cu părinții în Franța. Sunt adăpostiți de o tânără în cortul ei de circ. Copiii merg la școală și parcă totul ar trebui să fie bine, doar că mama și tata devin cea mai mare povară a lor. Spartacus și Cassandra trebuie să aleagă între o condiție socială mai bună și viața în stradă, cerșind alături de părinții alcoolici și iresponsabili. Un documentar încăpățânat, care nu a vrut să se termine. Tânărul regizor Ioanis Nuguet întemeiază o familie alături de trei eroi ai filmului: Spartacus Dumitru, Cassandra Ursu și Camille Brisson, care i-a devenit soție și i-a mai născut încă doi copii.
Dincolo de „poveste”, documentarul a trebuit să apară pentru a educa. E un film de catifea, de-a-ndoaselea. Te cutremură tandru prin felul în care copiii iau decizii sănătoase pentru ei și pentru părinții lor. E filmul care trebuie privit cel puțin pentru a afla de ce „uneori paradisul dezgustă”.

Miercuri: joacă domino

Cum se face că „efectul de domino” înseamnă dependență pentru Occident și independență pentru Orientul Mijlociu?
Producția polono-germană „Efect de domino” e istoria vie a unui ministru și a unei cântărețe de operă, care vin din două culturi total diferite. Documentarul surprinde foarte subtil aspecte sociale și politice ale regiunii Abhazia. Sunt simbolice scenele de dialogul casnic în care e tăiată în carne vie dependența de un alt stat: „O sută de mii de abhazieni nu vor fi niciodată luați în serios de 140 mln de ruși. Trebuie să fim mai mulți sau vom muri”. Mai e și lupta continuă dintre a riposta sau doar a supraviețui – sacramentală dilemă a unui stat mic cu vise, dureri și amenințări mari (să ne prefacem că nu ne gândim acum și la Republica Moldova…). Izolați de lumea întreagă, obligați să aibă relații externe doar cu Rusia, oamenii trebuiau să-și găsească o ocupație, una care le-ar compensa instinctul de luptă și le-ar fi adus lumea întreagă în țara lor. Și au găsit-o în jocul alb-negru de domino.

Regizorii Elvira Nivira și Petra Rosolovschi au avut o cameră discretă, care însă nu a privat spectatorul de prim-planuri destul de insistente. Pelicula a luat premiul Cronograf pentru regie.

Joi: nu-l judeca pe aproapele tău și nici pe boschetarul din scara ta

„Pablo’s dream” (Visul lui Pablo) e filmul pe care l-aș lăsa să-l privesc într-o zi de joi, când începi să obosești și simți că ai nevoie de ceva care să te scuture și să te trezească la viață. Nu a luat nici un premiu al Cronografului, nu e deloc un film care să te relaxeze și nici nu se remarcă prin efecte stilistice prea deosebite. Imaginați-vă un boschetar murdar, desculț, cu dinții stricați ca viața lui și barba încâlcită. Unica lui strălucire sunt ochii. Nimic mai dezgustător și mai banal în același timp, până în momentul în care Pablo începe să vorbească despre îmbinarea aluminiului cu clorul și reacția care urmează după; despre relația forțelor Yin și Yang, despre estetică, istorie și filosofie. Pablo Teobaldelli, fost profesor universitar, autor al unui renumit tratat de semiotică, a ajuns să trăiască pe un șantier, alături de șobolani, cu care împarte piersicile alterate. La limita demenței, omul visează să moară. Dar asta nu-l încurcă să facă sport și să-i scrie poezii soției. Un lungmetraj al contrastelor, care scoate în evidență estetica urâtului și drama unui suflet mult prea sensibil.

Vineri: mergi la coafor

Fără prologuri și explicații sofisticate, ecranul îți împinge acțiunea crudă și sinceră, aproape intimă a filmului. Tinere cu pistrui și ochi albaștri ori fețe mai coapte cu buze cărnoase, frumoase și nu prea, cu machiajul chinuit de la sfârșit de zi… și o chiuvetă, în care lasă să le fie șamponat părul. Cam ăștia sunt eroii și spațiul principal al scurtmetrajului „Women in sink” (Femei la coafor).

Maria din Magdala a spălat picioarele lui Isus cu propriile lacrimi. Papa Benedict al VI-lea a spălat în Joia Sfântă picioarele deținuților minori, printre care și două copile – o catolică italiancă și o musulmană sârbă. Gestul cel mai mișcător cu putință al căinței este reluat în „Women in Sink” de regizoarea Iris Zaki. Unul dintre meritele scurtmetrajului este că parabola, deși nu se învrednicește de un cadru biblic și de forme evlavioase ale mesajului, țâșnește afară precum spuma de șampon printre degetele lui Iris.

O peliculă creată, parcă, în vacanță de o femeie, cu femei, pentru femei. Nu că nu ar fi inteligibilă pentru bărbați. Doar că nu le-aș recomanda o doză extrem de concentrată de vorbărie femeiască (vorbărie deșteaptă, de altfel), decât dacă sunt suficient de imunizați zilnic cu vaccinuri verbale de-ale soției, soacrei, cumetrei și celor două fiice adolescente.

Sâmbătă: dansează cu un geniu al mișcării

„Mister Gaga”. Două cuvinte care încap un simbol, un curent artistic, o țară și extrem de mult talent. Evreul Ohad Naharin simte mișcarea fizică cu totul altfel. Are ceva din privirea motanului Cheshire din „Alice în țara minunilor”, un simț unic al spațiului în care se mișcă și conștiința faptului că o face altfel și că doar asta trebuie să facă. Se-apucă de dansul profesionist abia la 22 de ani și e convins că, până la urmă, e unul dintre lucrurile cele mai norocoase care i s-au putut întâmpla în toată viața, pentru că nu a reușit nimeni să omoare până la acel moment animalul și vânătorul din el. Creează în anii ’70-’80 ai secolului trecut curentul „Gaga” și devine unul dintre titanii coregrafiei contemporane. În 1990 Naharin devine director artistic al companiei Batsheva Dance din Israel.

Filmul te face să simți furnici din primele momente. Marele merit al regizorului Tomer Heymann este felul în care a adunat toată energia eroului său, îmbinarea dintre imagine și sunet și faptul de a-l fi lăsat pe Mister Gaga să vorbească el însuși. În peliculă s-au găsit loc și pentru alte staruri și nume celebre. Martha Graham și Natalie Portman sunt doar unele dintre ele. Tomer Heyman și „Mr. Gaga” (2015) au luat Premiul special al juriului și nu se putea altfel, când fiecare spectator părăsea sala electrizat de puterea și magia lumii pe care a creat-o în jurul său Ohad Naharin.

Duminică: roagă stelele să-ți împlinească visele

Marele Trofeu al Festivalului Cronograf 2016, Premiul pentru imagine și Premiul pentru cea mai reușită tratare a subiectului femeii – toate trei au plecat în Iran, către regizorul monumentalului documentar „Starless dreams” (Vise fără stele), Mehrdad Oskouei. Absolut cutremurător și dramatic până la cel mai mic detaliu de pe ecran. Cele 76 de minute sunt dedicate dialogurilor cu fetele minore care își ispășesc pedeapsa într-un centru de plasament din Iran. De ce sângele unei femei valorează mai puțin decât sângele unui bărbat? De ce, dacă un tată și-a omorât copilul, e dreptul lui, pentru că-i aparține, iar dacă e invers, copilul trebuie să plătească? Deținutele pun întrebări care nu ar trebui să le treacă prin cap la vârsta lor, la fel cum la 14 ani nu ar trebui să naști un copil de la un bărbat care te tratează ca pe o slugă. „Vise fără stele” este un țipăt disperat al copiilor, condamnați să nu poată spera la o viață altfel, copii cu nume de cifre, forțați să înțeleagă că cel mai bun și sigur destin e în celula centrului de plasament, acolo unde „durerea se scurge pe pereți”.