1. Rusia invadează Crimeea.

Greşit. Rusia avea deja controlul Crimeei. Nu doar flota Marii Negre din Sevastopol, acum destul de ruginită (să fie clar, marea baza secretă de la Balaklave de submarine nu mai e demult secretă, e muzeu…), nu doar trupele auxiliare flotei (carele blindate care au manevrat cu mare efect zilele astea pe şosele), cât mai ales autorităţile locale, formate toate din ruşi şi pro-Rusia şi miliţiile „cazace” care se antrenează de ani de zile pentru acest moment (probabil finanţate de la Moscova, pline de agenţi ai serviciilor secrete, dar şi de foşti soldaţi demobilizaţi, exact că în Transnistria). Cine se menţinea acolo prin bunăvoinţa rusească era Ucraina. Acum Rusia dă pe faţă sprijin material şi militar autorităţilor locale şi va interveni numai dacă Ucraina intervine. Cu cine să intervină însă biata Ucraină la o populaţie care votase toată cu Ianukovici, nişte ofiţeri antrenaţi în ruseşte şi cărora nu le e clar cui trebuie să fie loiali şi nişte răcani care s-ar putea să fie mai naţionalişti ucraineni, dar sunt slab pregătiţi, demoralizați şi s-au ascuns zilele astea după saci de nisip prin cazărmi de mânia populară. Rusia nu o mai fi o mare putere globală, dar, vorba lui Samuel Huntington, e o mare putere regională, iar din Crimeea nu au plecat niciodată.

2. E în joc suveranitatea Ucrainei şi controlul asupra Crimeei.

Nu. Sînt pierdute deja. Ucraina, acest fals stat în frontiere create de Stalin nu putea rezistă decât câtă vreme acceptă că e un satelit rusesc. Europa nu se va lărgi niciodată în frontierele lui Stalin. Dacă ucrainenii vor în Europa vor trebui să conceapă că vor lasă Rusiei o parte din teritoriu şi populaţie. Crimeea e pentru Rusia ce e Kosovo pentru Serbia, un leagăn naţional, mii de autocare vin în fiecare an la Hersonissos (azi, o suburbie a Sevastopolului) din Rusia cu turişti (născuţi atei) care află că aici s-a născut naţiunea rusă în anul 988 când s-a botezat Vladimir cel Mare, deschizând drumul creştinării Rusiei kievene. Ţării au clădit o catedrala a neamului în stil bizantin în secolul XIX care e vândută drept autentică azi, când ruşii merg în pelerinaj aşa cum sârbii mergeau la patriarhia din Pecs înainte să piardă Kosovo. Ce vă imaginaţi că spune patriarhul la Moscova la slujbă zilele astea, când există riscul să ajungă toate astea la papistaşii occidentali. Crimeea e a lor, asta e.

Ce mai e în joc demnitatea europeană şi capacitatea noastră de a apară în periferia imediată dreptul la democraţie şi autodeterminare, care include opţiunea pentru Europa a ucrainenilor. E în joc existenţa însăşi a Ucrainei, ţară profund divizată.

3. Naţiunea ucraineană nu există.

Fals. Pe cât sunt de false frontierele ucrainene, urmarea ingineriilor sovietice, pe atât de adevărat e sentimentul naţional ucrainean, care a dus la independența Ucrainei în 1991 şi la emanciparea de săptămână trecută. Unii istorici pretind că naţiunea ucraineană a fost inventată în secolul XIX. Dacă e aşa, împarte acest destin cu majoritatea naţiunilor europene, după cum spunea Ernest Gellner şi am avut onoarea să învăţ zece ani pe studenţii de la SNSPA în Bucureşti. Fapt e că atunci când am ţinut prima mea conferinţă la Kiev acum patru ani (despre corupţie) am fost dusă cu lacrimi în ochi într-un veritabil pelerinaj al renaşterii limbii ucrainene. Democraţii şi naţionaliştii sunt unii şi aceiaşi, oamenii care se adunau în coaliţia democratică să lucreze cu mine erau aceiaşi care făcuseră înainte revoluţia portocalie şi mai înainte emanciparea contra limbii ruse. Mişcarea de stradă din Ucraina e aşa puternică pentru că e combinaţie de naţionalism cu civism, e ce era democraţia europeană la 1848 şi 1914, o luptă pentru autodeterminare.

4. Democraţia e integral bună şi aduce la suprafaţă ce e mai bun.

Fals. Cum ştim din fosta Iugoslavie şi istoria europeană de până în 1914, regimurile autoritare suprimă identităţile etnice şi ţin conflictele sub control. Democraţia le scoate la iveală. La fel a fost Milosevic (capitolul principal al cărţii mele cu Ivan Krastev despre naţionalismul post-comunism se numea semnificativ „Votanţii lui Milosevic”). Avem şi pe votanţii pro-europeni de la Kiev, pe scurt, avem un conflict de masă, cu demonstranţi, miliţii, medii în care spumegă interesul naţional şi popi care se aşează cu crucea în faţă neamului. Pe scurt, reţeta dezastrului dacă ucrainenii joacă demn, scot vai de capul lor armata şi nu adoptă de la început poziţia victimei. Putin nu are scrupule, el nu va trimite tancurile şi avioanele decât în ultima clipă şi atunci în apărarea populaţiei civile ruseşti. Şi aceasta are dreptul la autodeterminare faţă de Ucraina, tot aşa cum şi Ucraina are dreptul faţă de Rusia. Iar în lupta lor cu ruşii, naţionaliştii ucraineni vor privi minorităţi precum cea română ca pe nişte trădători. Nu e prima dată. Pe de altă parte, a pretinde, cum fac moldovenii noştri şi gaşca pro-rusă de la Criticatac, că nu există, în criză ucraineană, o parte progresistă şi o parte reacţionară, una modernă şi una retrogradă, una democrat reformatoare şi una autoritar conservatoare, ci e doar o bătălie între oligarhi e fals. Strada e mult mai mare decât clienţii dnei Timoşenko, într-adevăr o oligarhă. Şi cauza statului de drept e ceva mai mare decât ea şi noi. Acum şase luni explicam unor tineri democraţi ucraineni că au dreptate că ea e coruptă, dar că nu e închisă pentru corupţie, ci pentru că a negociat cu Putin un preţ la gaz. Ei luptau pentru ei, nu pentru ea. Kliciko e mai bine decât ea. Numai să nu se aşeze în fruntea armatelor, de asta mă tem.

5. În Europa nu schimbăm frontiere.

Fals. Frontierele europene sunt în continuă mişcare. Ultima nou intrată în Europa, Croaţia, e născută din război şi purificare etnică. Fără acest proces de omogenizare ar mai avea încă problemele Bosniei sau Macedoniei, mult în urmă. Sper să nu le iasă, dar scoţienii stau să se separe. Kosovo e cel mai nou stat european, cu perspective de integrare: nu e clar în ce frontiere, în Mitrovica tocmai s-a ales un primar sârb. Dacă e să mai avansăm cu Europa spre Est nu vă imaginaţi că Tiraspolul sau Harkovul vor fi la ofertă. I le lăsăm lui Ianukovici, să-şi rotunjească el un mic domeniu cu capitală la Rostov pe Don, eventual în simpaticele cazinouri acvatice unde îşi fac cei ca el veacul. Întrebarea nu e cum păstrăm regiunile problematice, ci cum le separăm fără conflict. Graniţele Europei de Est nu vor rămâne cele ale lui Stalin. Nu am luat Iugoslavia decât după ce s-a făcut praf, şi la fel va fi şi cu estul. Spun eu asta că oamenii politici nu îşi pot permite să o spună. Dar ei trebuie să o pregătească.

6. E un conflict Occident-Rusia.

Fals. Nimeni nu a vrut să aibă vreun conflict cu Rusia. Lumea s-a dus cuminte la Soci şi nici ruşii nu voiau decât să le iasă olimpiada bine. Pur şi simplu Ucraina era falită, Ucraina ajungea la termen, avea nevoie de un binefăcător, avea nevoie de o alegere şi aici a intervenit tragedia, faptul că numai ruşii şi americanii au cu adevărat interese strategice acolo (şi câteva ţări europene, Balticele, Polonia) în vreme ce UE mult mai puțin. În Germania gazul va veni din Rusia printr-o conductă care scurtcircuitează pe aliaţii noştri poloni. Ucraina nu e un candidat european veritabil, prea săracă şi prea coruptă pentru asta, şi toate reformele au eşuat acolo în ultimii zece ani. Dar au în schimb societatea civilă. Nu glumesc: pe graficul meu care arată legătură dintre societatea civilă şi corupţie sunt singură excepţie, unicul outlier, te-ai aştepta, la ce societate civilă au, să aibă o guvernare mai de Doamne ajută (nu e cazul nostru). La conferinţa amintită am pus palma pe ecran măsurând distanţă şi am întrebat cum umplem golul. Rebeliunea ucraineană, care ne-a adus lacrimi în ochi săptămână trecută e din vină noastră, noi, UE şi USA am vândut acestor oameni ideea democraţiei, „puterea normativă” a Europei cum o numim prin manuale, emulaţia valorilor democratice europene. Iaca, o reuşită a industriei de promoţie a democraţiei, s-au luat după noi, şi acum ce facem, că nu avem nimic pregătit pentru ei. Suntem, cum frumos spunea Heather Grabbe, imperiul care se lasă greu, nu vrem să ne extindem şi pace. Nici să nu existe conflictul şi nu ar fi uşor să facem din Ucraina un caz de succes. Aşa, sunt şanse să ne procopsim cu o altă Bosnie, divizată, fără speranţa, scumpă pentru contribuabilul european şi –coşmar-inflnit mai mare, cu trenul Moscova-Berlin şi toate conductele de gaz tranzitând prin ea.

7. Al treilea război mondial va porni din Ucraina

Vedeţi că aveau ruşii dreptate să se teamă că ne punem scutul? Dar e fals: ruşii nu o duc economic strălucit şi nu e momentul să sfideze pe toată lumea. Acestea fiind spuse, războiul rece e peste noi şi cu cât îi umplem de mai multe sancţiuni cu atât avem mai mult ce negocia cu ei. Deocamdată ne umplu ei cu propagandă cu fasciştii ucraineni (există şi ei, dar mai modeşti). Trebuie să înţelegem că s-a trecut o barieră pentru ruşi, că nu se putea evita secesiunea Crimeei (nu controla nimeni strada) şi să ţinem spatele ucrainenilor cât putem, nu pentru Crimeea bizantină, oricât o cred eu de europeană, ci pentru Kiev, Lvov şi Cernăuţi. Pentru dreptul acelor oameni de a alege cum vor să trăiască. Negociind cu ei şi standardele noastre, desigur, că aşa e iubirea noastră, pretenţioasă. Dar iubire e! Cred că nu a existat mai multă simpatie vreodată pentru Ucraina în Europa.

De ce îmi dau cu părerea. Am fost ani de zile editorul Early Warning Report pentru UNDP Crimeea şi am fost şi pe teren acolo de două ori. Iarăşi trebuie să îmi cer scuze faţă de tot felul de impostori invidioşi români că mă pricep şi la treaba asta mai bine ca ei. Problema mare, că ei nu se pricep la nimic. Că veni vorba, dacă mai dă vreunul de înțeles că tătarii sunt periculoşi îl calc cu maşina data viitoare când vin la Bucureşti. Sunt cel mai non-violent grup abuzat de ruşi. Nu vor pune ei bombe.

Sursa: romaniacurata.ro