Scriitoarea Narine Abgarian: „Soarta omenirii a ajuns în mâinile unor politicieni vârstnici, narcisiști și rupți de realitate”

„Putin, Trump, Xi, Erdogan și alții ca ei au devenit o amenințare pentru fiecare dintre noi. Oamenii ăștia ne-au trăit viața, iar acum încearcă s-o trăiască și pe cea a copiilor noștri, impunându-le perspective primitive asupra realității”, afirmă scriitoarea armeană Narine Abgarian într-un interviu pentru publicul HotNews. Ea spune, însă, că „nu trebuie să disperăm”.

• Scriitoarea Narine Abgarian (55 de ani) s-a născut în Armenia, iar vreme de 26 de ani a locuit la Moscova. A plecat din Rusia din motive de conștiință, după invazia asupra Ucrainei, iar în prezent locuiește în Germania.
• La sfârșitul anului trecut, a apărut, la Humanitas Fiction, traducerea în limba română a romanului său „Oameni care vor fi mereu cu mine”. Este o poveste despre durere și speranță, văzută prin ochii unei fetițe din satul natal al autoarei, Berd. 
• În dialogul pentru publicul HotNews, ea vorbește despre rădăcinile armene și emigrația care i-a modelat scrisul, despre lumea despre care spune că a început să o sperie, dar și despre resursele care ne dau putere. 

Narine Abgarian a absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, iar din 1993 s-a mutat la Moscova, unde s-a format ca scriitoare. A început cu un blog, cu istorisiri despre o fetiţă pe nume Maniunea. Acestea au devenit populare și s-au transformat mai întâi într-o carte pentru copii, apoi într-un serial TV. Narine Abgarian a continuat să scrie și a cunoscut succesul mondial în 2015, odată cu lansarea „Din cer au căzut trei mere”, roman tradus în prezent în peste 30 de limbi și apărut la Humanitas Fiction în 2021, în traducerea Luanei Schidu.

Au urmat „Simon” și „Viața e mai dreaptă decât moartea”, ambele traduse în română și premiate internațional. „Oameni care vor fi mereu cu mine”, romanul publicat recent în română, în traducerea aceleiași Luana Schidu, a fost scris de Narine Abgarian în 2014. Personajul central al cărții care face trimitere atât la genocidul armean, cât și la ostilitățile dintre Armenia și Azerbaidjan este o fetiță. Acest lucru face ca toate elementele poveștii, de la iubirea față de bunici, la traumele adulților, să fie prezentate cu o doză de inocență. Cartea este o întoarcere la esența umanității, în timpuri în care „iubești pe toată lumea și nu ții ranchiuni”, după cum spunea, în roman, mama fetiței. 

„Armenii și-au elaborat o formulă proprie de supraviețuire”

– În cartea „Oameni care vor fi mereu cu mine”, povestiți cu o tandrețe extraordinară despre orașul dumneavoastră natal, Berd. Cum l-ați descrie astăzi? Ce imagini sau mirosuri vă vin primele în minte atunci când spuneți „acasă”?
– Cred că n-am putut niciodată să plec cu adevărat din Berd. Prin orice colț de lume ajung, primul lucru pe care-l fac e să caut detalii mărunte care să-mi amintească de orașul meu natal, și când le găsesc, mă bucur ca un copil. Sunt ca o băbuță ticăită care se înconjoară de lucruri vechi și nu se îndură să se despartă de ele niciodată. Berdul a devenit de mult un Yoknapatawpha (n.r. regiune fictivă creată de William Faulkner în operele sale) al meu, locul unde realitatea și ficțiunea s-au amestecat în acea proporție ideală în care nu mai e posibil să le distingi una de cealaltă. Și în asta constă farmecul lui pentru mine – orașul există în diferite dimensiuni și își schimbă înfățișarea după vrerea autorului condamnat pe veci să trăiască acolo. Nu știu cum aș descrie Berdul de astăzi și dacă aș face față acestei sarcini. A trecut prin război și s-a schimbat chiar mai mult decât mine – acolo sunt acum alte străzi și alte case. De câte ori mă întorc acolo, merg prin orașul natal și adun fărâmă cu fărâmă acel Berd pe care îl locuiesc în mintea mea, reconstruindu-i gardurile de lemn strâmbe, verandele aerisite îmbrăcate în viță-de-vie și aroma îmbătătoare a pâinii proaspăt coapte pe care o făcea bunica mea.

– Cartea evocă multe elemente ale culturii armene. Cum sunt armenii, în esența lor, și cât de importantă este legătura lor cu tradițiile?
– Ca orice alt popor căruia i-au fost date numeroase încercări grele și care, în ciuda acestui fapt, a știut să-și păstreze ființa și să dăinuie până în zilele noastre, armenii și-au elaborat o formulă proprie de supraviețuire: alfabetul, religia, tradițiile. Din contopirea aceasta de litere armenești întortocheate, psalmi bisericești și diferite obiceiuri s-a forjat caracterul complex al unui popor complex, dureros de naiv și enervant de încăpățânat, îndrăgostit de sine, dar generos. Ce știu eu despre poporul meu? Probabil că aproape nimic – toate cunoștințele mele se reduc la iubire și acceptare: nu-i preamăresc virtuțile și nu-i justific neajunsurile. Îl iau așa cum e și îl ajut cât îmi stă în puteri.

„Dacă n-ar fi fost emigrația, n-aș fi devenit niciodată scriitoare”

– În roman există multă suferință, dar și tandrețe, iar violența istoriei, inclusiv războaiele, nu este niciodată invocată gratuit. Cum v-au marcat rădăcinile armene, lupta poporului dumneavoastră pentru libertate și anii petrecuți în Rusia? Ce din toate acestea simțiți că v-a format ca scriitoare?
– Pe mine, ca scriitoare, m-a format dorul de casă. Aveam 23 de ani când m-am mutat la Moscova la insistențele mamei – în anii aceia, într-o Armenie aflată în război, sufocată de blocadă, era greu să-ți construiești o carieră, dar mama nu s-a îndoit niciodată că o să reușesc mai mult. Plecarea într-o altă țară (la vremea aceea Armenia ieșise deja din componența Uniunii Sovietice, declarându-și independența) s-a dovedit a fi o mare încercare pentru mine. Dar în același timp m-a învățat multe și m-a făcut cea care sunt astăzi. Mi se pare că dacă n-ar fi fost emigrația, n-aș fi devenit niciodată scriitoare. Toate cărțile mele sunt scrise în cea mai mare parte din tânjirea după locul de care îmi e atât de dor.

– Relațiile dintre oameni – familie, prietenii, vecinii apropiați – sunt nucleul emoțional al cărții. Cum vă raportați personal la oamenii foarte apropiați? Ce înseamnă pentru dumneavoastră să „ții aproape” pe cineva?
– Sunt un om tactil. Pentru mine sunt foarte importante atingerile – uneori, ele sunt mai elocvente decât cuvintele. Dacă există o potrivire emoțională și energetică deplină cu un interlocutor, e posibil să-l îmbrățișez sau să-l mângâi pe mână. Cei apropiați reprezintă, de altfel, pentru mine, scheletul care mă hrănește și mă susține. Sunt o parte inseparabilă din mine. Îi iubesc și îi susțin mereu și văd în asta principala mea menire.

„Lumea de astăzi mă sperie”

– Romanul îmbină adevăruri istorice complicate cu o privire luminoasă asupra vieții. Cum vedeți astăzi lumea, cu tot ceea ce se întâmplă în jur — inclusiv războiul Rusiei împotriva Ucrainei? Cum vă afectează aceste realități în scris și în viața de zi cu zi?
– N-o să ascund că lumea de astăzi mă sperie. A devenit cu totul imprevizibilă și periculoasă – nimeni nu se mai poate simți în siguranță. În cele mai puternice țări au ajuns la putere oameni greu de anticipat, care își înțeleg prea puțin propria responsabilitate față de omenire. „Monstrul greoi, brutal, uriaș, cu o sută de boturi și lătrător” al lui Radișcev descrie foarte exact situația de astăzi în politica mondială. 

Soarta omenirii a ajuns în mâinile unor politicieni vârstnici, narcisiști și rupți de realitate. Putin, Trump, Xi, Erdogan și alții ca ei au devenit o amenințare pentru fiecare dintre noi. Oamenii ăștia ne-au trăit viața, iar acum încearcă s-o trăiască și pe cea a copiilor noștri, impunându-le perspective primitive asupra realității. Asta mă îngrijorează foarte tare. 

Dar nu trebuie să disperăm – după noapte vine întotdeauna răsăritul, iarna se încheie cu primăvară. În ciclicitatea binelui și răului constă, pesemne, adevărata filozofie a orânduirii vieții. Faceți-vă onest treaba, ajutați-i pe cei aflați la nevoie și nu cedați.

– Ați ales să spuneți această poveste prin vocea unei fetițe. De ce această perspectivă? Ce poate spune un copil despre lume într-un fel în care un adult nu poate?
– Vocea unui copil sună întotdeauna mai autentic, e gingașă și absolut sinceră. Ea nu dictează condiții și nu e ipocrită, ci pur și simplu observă viața și încearcă să și-o explice. Totuși, nu e neputincioasă – în această perspectivă aparent neajutorată de jos în sus, în percepția naivă asupra lumii există tocmai acea forță care păstrează în noi umanitatea. Vocea copilului îi aduce pe adulți cu picioarele pe pământ, făcându-i să se întoarcă la vremurile când puteau fi ei înșiși.

„Scriu întotdeauna pe muzică, cel mai adesea pe jazz”

– Pentru mulți cititori, „Oameni care vor fi mereu cu mine” are o textură aproape de basm. Cum scrieți efectiv o astfel de poveste? Aveți un ritual, un ritm, un moment al zilei care vă ajută să intrați în această stare? Și ce simțiți odată ce e gata?
– Cartea poate să spună despre autor mai mult decât el însuși. Ea e reflexia lumii lui interioare, a fricilor, atașamentelor și speranțelor lui. Eu, asemenea eroilor cărților mele, exist în această realitate pe jumătate fantastică, unde pe lângă lucruri banale se întâmplă și minuni. Pentru că minunile chiar există, trebuie numai să știi să le descoperi și să le primești în inima ta. Totuși, în ciuda perspectivei deschise asupra lumii, munca mea nu e ușoară – îmi cere multă forță, fizică și mentală, care cu trecerea anilor se diminuează. Mă susțin ritualurile preferate, pe care le am de multă vreme. Scriu întotdeauna pe muzică, cel mai adesea pe jazz. Neapărat îmi fac o ceșcuță de cafea și îmi tai o felie din brânza preferată. Merg mult pe jos și observ – asta mă hrănește și mă împlinește. Când povestea se termină, simt ușurare și frică. Ușurare pentru că munca e încheiată, și frică pentru că cititorului s-ar putea să nu-i placă. Așa e viața. 

– Cartea vorbește mult despre timpul copilăriei, despre eternitatea clipelor și despre oamenii care rămân „cu noi” chiar și după ce nu mai sunt. Dumneavoastră cum înțelegeți astăzi memoria și legătura cu cei pierduți?
– Înțelegerea vine mult mai târziu, când cei care rămân mereu cu noi nu ne mai sunt alături. Pesemne că în această neputință de a-i atinge pe cei pe care în cele din urmă i-am prețuit și i-am înțeles, în această poveste nepusă până la capăt se și ascunde una dintre rânduielile divine. Orizontul la care nu putem ajunge niciodată, oricât am încerca, curcubeul pe sub care nu putem trece niciodată. Ne mai rămâne să trăim cu amintirea și cu speranța că, odată, pe celălalt mal al realității, neapărat o să ne reîntâlnim și o să stăm de vorbă.

„Dacă la început a fost cu adevărat cuvântul, atunci acest cuvânt a fost iubire”

– Lucrați acum la ceva nou? Ce teme simțiți că v-ar putea ghida în următoarea perioadă a scrisului?
– Da, tocmai scriu un nou roman. Este o istorie documentată, pe care mi-a relatat-o acum câțiva ani un fost procuror din Berd, despre o fată care a vrut să rămână singură și despre prețul pe care a trebuit să-l plătească pentru asta. Mă interesează foarte mult personajele feminine, și cred că și mai departe o să scriu despre femei.

– În vremuri grele, sentimentul de speranță pare fragil. Ce credeți că îi ajută pe oameni, dar și pe dumneavoastră, să păstreze lumina aprinsă?