Discuţia a trezit interes în rândurile cititorilor noştri, fapt care ne-a bucurat şi care ne-a făcut să revenim la temă. Scriam atunci că maşina propagandistică sovietică a făcut totul ca intelectualitatea de creaţie să slujească regimul, fie de voie, fie de nevoie. Astfel, fiecare scriitor care voia să-şi editeze o carte era obligat să pună în capul ei o poezie, o proză sau o pagină de publicistică despre Lenin, despre partid sau despre patria sovietică. Adeseori, la sărbătorile sovietice, apăreau culegeri colective, în care erau incluse pagini din creaţia scriitorilor care proslăveau partidul.

„Ca răsărita după soare, mă-ntorc cu faţa spre partid”

Discuţia a fost continuată în numărul de marţi al TIMPULUI de către criticul literar Eugen Lungu, redactor-şef al Editurii „Arc”. În perioada sovietică, el a lucrat redactor la Editura „Literatura Artistică”. Redăm mai jos un mic fragment din meditaţiile sale. „Nu pot spune, ca fost redactor, că şefii mei mi-au ordonat să le cer autorilor poezii despre Lenin, partid, patrie sovietică etc. Nimeni nu ne cerea aşa ceva. De cele mai multe ori era iniţiativa altcuiva. Cine i-a obligat pe poeţii noştri în 1964, când se împlineau nu-ştiu-căţi-ani de la formarea RSSM, să scrie poemul colectiv „Inima cântă”? Două versuri din cartea de un roşu-aprins au ajuns azi folclor: „Ca răsărita după soare/ Mă-ntorc cu faţa spre partid”. Deşi nimeni nu-şi semnase versurile, gurile rele ştiau cui aparţine distihul. Un alt exemplu. Un bun poet al nostru era desfiinţat de secretarul pe ideologie Petru Lucinschi pentru o carte care şi azi îi face cinste autorului. Bietul poet a fost declinat la toate plenarele. Peste câţiva ani scria o carte destul de proastă pentru a lua un premiu barosan, urmând ca acelaşi volum să fie tipărit în condiţii de lux, pe hârtie velină. Astfel se năştea păguboasa dialectică a vremii, cu repercusiuni psihologice, numită cauză şi efect”.

„Am crescut odată cu Lenin”

În materialul de vineri inserasem opiniile mai multor scriitori, care ziceau că au plătit şi ei tribut, aceasta fiind singura şansă ca să supravieţuiască. Iată, bunăoară, ce ne-a spus Ion Ciocanu: „Eu cred că atunci n-ar fi ezitat să scrie despre Lenin nici Emilian Galaicu-Păun, nici alt tânăr scriitor de azi, chiar dacă, fireşte, dorea neapărat să-i apară cartea. Noi nu trebuie să corectăm istoria, dar s-o cunoaştem”. Ei bine, distinsul critic nu ştia că, de fapt, şi autorul sus-numit a „păcătuit” cu un vers – „Am crescut odată cu Lenin”. Pornind de la afirmaţia lui Ion Ciocanu, am solicitat opiniile câtorva scriitori din generaţia mai tânără, pe care i-am întrebat dacă ar fi acceptat să scrie despre Lenin, partid şi patria sovietică. Totodată, i-am întrebat ce cred despre creaţia celor care au plătit tribut vremii în care au trăit.

Anatol Moraru: „Cea mai firească reacţie a scriitorilor noştri ar fi fost tăcerea”

Vreau să felicit redacţia TIMPULUI şi pe Nicolae Roibu în special pentru această idee. Consider, şi nu sunt singurul, că e absolut nevoie să luăm în discuţie problema scriitorilor români din Basarabia în totalitarism.

Personal, deşi sunt un om cu vechime de vârstă, nu am avut probleme cu editurile şi redactorii de la edituri, implicit, nici cu cenzura comunistă, aşa cum primul volum de nuvele „Nou tratat de igienă” a apărut la „Gunivas” în 2002.

Eu înţeleg, dar nu aş saluta maliţiozitatea, condiţionată poate de temperatura vârstei, tinerilor care îl pot considera nul pe Gr. Vieru sau I. Hadârcă, pentru că au scris una sau două poezii despre Lenin sau despre partid. E foarte uşor să fii acum curajos şi disident. Cei însă care au vieţuit şi creat pe timpurile comuniste ştiu prea bine ce presing suportau în fiecare zi.

Ceea ce spune Petrenko şi ceilalţi băeţei cu şlepci roşii chiar nu contează. Ignoraţi ar trebui stihuitorii din echipa lui Bucov & Co., care au versificat lozinci şi idei defuncte, producând maculatură în cantităţi industriale.

Una, două, trei poezii despre Lenin, partid, comunism, inserate la începutul unui sau altui volum, sunt, nu neagă nimeni, un tribut ruşinos, dar care, odată plătit, a făcut posibilă apariţia cărţilor bune care ne-au cultivat şi ne-au ţinut în albia normalităţii, a limbii şi culturii române, până la urmă.

Fireşte, în ideal, toţi scriitorii trebuie să fie de o verticalitate fără cusur, să refuze orice compromis. Am putea considera, în acest sens, că cea mai firească reacţie a scriitorilor noştri ar fi fost tăcerea…

Totuşi, mi se pare dreaptă judecata lui Adrian Marino, când vorbeşte despre relaţia „artist-putere” în comunism: „Într-un regim ce pare instalat pentru vecie, câţi autori sau scriitori de vocaţie acceptă, în definitiv şi pentru totdeauna, tăcerea totală, sinuciderea creatoare şi culturală, intrarea voluntară în neant, în plină forţă de creaţie, atunci când au, efectiv, ceva de spus?”.
Sau cum spune poetul Ion Mircea: „Pasărea cântă şi este…”.

Gheorghe Erizanu: „Eu am prins agonia imperiului”

Eu am prins agonia imperiului. Am avut o altă educaţie decât cea sovietică. A fost o întâmplare fericită.

Nu ştiu cum aş fi procedat dacă eram născut cu 20 de ani mai devreme. Probabil, mi-ar fi plăcut să cred că aş fi putut fi un curajos. Dar frica şi laşitatea apar din lucruri mărunte, de fiece zi. Eroii zilnici devin laşi. Laşii devin eroi. Eu port cu mine imaginile din romanele belarusului Vasili Bîkov. Ca o terapie. Pe de altă parte, doar copiii şi inconştienţii sunt curajoşi.

Nu am dreptul moral să-i condamn pe cei care au scris „locomotive”. Puteau fi scrise „locomotive” şi cu inteligenţă. „Appassionata” lui Aureliu Busuioc parcă este o poezie despre Lenin. Elevii o învăţau din manualele şcolare. „Alin adie Appassionata…” şi Lenin o asculta cu drag. Parcă aşa era la Busuioc. De fapt, Lenin nu suporta să audă „Appassionata”. Aureliu Busuioc a preferat să trăiască ca un aristocrat într-o societate proletară. Şi în acea perioadă aproape n-a mai scris.

După mine, literatura română din Basarabia a fost salvată nu de „locomotive”, ci de spiritul lui `68 sau Congresul USM din 1965. Cele patru romane din `66 – „Zbor frânt” de Vladimir Beşleagă, „Singur în faţa dragostei” de Aureliu Busuioc, „Povestea cu cocoşul roşu” de Vasile Vasilache şi „Povara bunătăţii noastre” (1963, 1970) de Ion Druţă şi cele câteva volume de poezie: „Numele tău” de Grigore Vieru, „Sunt verb” de Liviu Damian, „Piatră de citire” de Anatol Codru – au salvat literatura de la proletcultism.

Eugen Cioclea a întârziat să apară editorial cu generaţia sa. Vsevolod Ciornei a preferat în anii `80 să apară într-un volum colectiv cu nişte cronici literare alambicate, cu foarte multe neologisme, dar ca poet a apărut când nu mai era nevoie de „locomotivă”. Exemplele de curaj sau de frondă pot continua.

Arhip Cibotaru, Victor Teleucă, Pavel Boţu, Andrei Lupan au scris „eşaloane”, nu „locomotive” închinate partidului şi lui Lenin. Dar tot ei au fost cei care au promovat adevărata literatură de atunci.

Alţii, ca Vasile Coroban, au preferat să-şi îmbete „locomotiva”. Şi spiritul critic.

E uşor de la înălţimea de azi să ne dăm curajoşi. De fapt, nimic nu e pierdut. S-ar putea întâmpla, ca peste câţiva ani, să fie nevoie din nou de „locomotive”. Democraţiile se instalează greu, lent, în fiece zi, dar se năruiesc instantaneu. Şi atunci vom căuta vatmani, locomotive sau vom învăţa sunetul: „Uuuuuuu!”.

În Basarabia trenul vine neanunţat.

Gheorghe Bâlici: „Am scris şi eu despre un boss partinic”

Am avut noroc că nu mi s-a propus niciodată să scriu despre Lenin. Totuşi, consider că nu trebuie să-i criticăm prea dur pe cei care au scris despre Lenin şi partid. Dacă nu ar fi scris, nu am fi avut astăzi cărţile lui Grigore Vieru, dar şi ale altor scriitori buni. Arhip Cibotaru, de exemplu, a scris poemele „Trepte” şi „Patru cuvinte” despre Lenin. Dar tot el a scris poezia extraordinară „Au înnebunit salcâmii”, pe care o cântă cu multă dăruire Tudor Gheorghe. Am fost şi noi octombrei şi comsomolişti, iar la şcoală am scris compuneri despre chipul comunistului în literatură, despre Lenin şi chiar despre ocupaţia românească. Am şi eu o epigramă – „Portretul unui boss partinic”: „Portretul şefului pe huiul,/ Stă pe perete într-un cui,/ Sunt fericit că trece cuiul,/ Măcar pe lângă capul lui”.

Lucreţia Bărlădeanu: „N-am fost afectată de tematica comunistă”

În copilărie, am avut o şansă mare pe care mi-a dat-o tata. El îmi punea la dispoziţie literatură românească de calitate, astfel încât, când m-am dus la şcoală, eram deja obişnuită cu alte cărţi, de valoare. Nu am fost afectată niciodată de tematica comunistă. Ce puteau face însă atunci scriitorii? Puteau, desigur, să tacă. Unii au făcut-o şi și-au păstrat verticalitatea. Alţii au plătit tribut. Era ca o monedă de schimb, care-ţi deschidea perspectiva să fii scriitor.

…Luminiţa Dumbrăveanu este fericită că a debutat în timpul libertăţii. „N-am scris despre Lenin, dar cred că nici noi nu trebuie să le dăm cu parul în cap celor care au făcut-o. A fost o luptă. Era greu ca să evite să scrie despre ceea ce li se dicta”, consideră ea.

Nici noi, de fapt, inițiind această discuţie, nu ne-am propus să judecăm pe cineva. Un lucru, însă, rămâne cert. Trebuie să ne cunoaştem istoria. Pentru că fără ea nu vom putea cunoaşte nici prezentul, nici viitorul…