Cu o tristețe profundă cei care au trăit acele clipe, acceptă să povestească despre vremurile grele și despre cât de dificil a fost să revină la o viață obișnuită.
 
L-am întâlnit pe Ion Pădure întâmplător în stradă, ne-au legat câteva vorbe. Bătrânul ascundea după zâmbetul său o viață plină de aventuri și piedici. Istoria lui este o filă din istoria neamului nostru, care a avut de suferit începând cu anul 1941 și chiar cu ecouri mult mai târziu.

„Se spunea că eram moșieri”

Istoria lui Ion Pădure începe în anul 1931, când s-a născut la Bălți, în timpul României Mari. A învățat în școala românească patru clase primare și una în liceul pentru băieți „Ion Creangă” din Bălți. Apoi a venit noaptea de 13 iulie 1941, când viața sa a fost supusă unor schimbări majore.

Cauza deportării împreună cu părinții săi sunt de fapt cele 50 de hectare de pământ pe care le deținea familia sa. „Pentru că tatăl meu avea multe terenuri, se spunea că eram moșieri. Aceste terenuri au fost cumpărate cu bani câștigați cinstit de tatăl și bunelul meu, care în anul 1912-1916 au lucrat pământuri în regiunea Ural. Dar puterea sovietică a avut altă părere despre avuția noastră”, spune bătrânul.

Bărbatul povestește că după ce au fost „ridicați” cu noaptea în cap, au fost transportați cu trenul într-o direcție necunoscută. Prima stație a fost la Jmerinka, regiunea Vinița, Ucraina unde a fost despărțit de tatăl său. Ion, în vârstă de zece ani, și-a continuat drumul împreună cu mama sa spre răsărit. Au ajuns la Bodaibo, o localitate din regiunea Irkutsk, situat pe malul râului Vitim. „Acolo ne-au aranjat în „case de lux”. Eram deportați și trebuia să ne aranjeze câte cinci familii într-o cameră, care de fapt era o baracă cu o singură ieșire pentru toți și o mică bucătărie unde se mai putea de făcut mâncare”, își amintește bărbatul.

„O sticlă cu aur putea să cântărească până la 16 kg”

Regiunea în care și-a petrecut aproape zece ani este cunoscută prin zăcămintele mari de aur. „Eu am strâns aur și să știți că sunt bogat până acum. Am un dinte de aur”, spune cu hohote bătrânul. Majoritatea copiilor din regiune aveau această ocupație, nevoiți să câștige pentru hrană. Cu ajutorul unei coveți, strecurau mâlul din lac, iar când apa se strecura, aurul rămânea și era pus la uscat. „Era cam greu să îl deosebești. Pietricelele de aur erau mari ca prundișul de piatră, nici nu se cunoștea că e aur fiindcă nu era prelucrat”. După ce era uscat, metalul prețios era schimbat pe crupe, căci bani nu puteau primi. „Noi strângeam aurul în sticle. Le alegeam pe acele de vin spumant, fiindcă gura era mai lată și intrau pietricelele de aur mai bine. O sticlă putea să cântărească până la 16 kg”, mărturisește Ion Pădure.

În regiunea exilată, a fost deportată o întreagă comunitate de germani de pe Volga. „Eu mă jucam cu copiii cu sania, cu schiurile și așa am ajuns să învăț limba germană”.

„După ce a murit tătuca, ne-au permis să ne ducem la învățătură”

Deși cei deportați nu aveau voie să frecventeze școala, Ion a reușit să termine cu note excelente cele zece clase. Mama sa avuse grijă ca unicul său copil să aibă parte de cunoștințe generale. „După ce a murit tătuca, ne-au permis să ne ducem la învățătură pe la universități”, povestește el. La 22 de ani, tânărul Ion hotărăște să-și urmeze visul dintotdeauna și să devină aviator. A scris nenumărate scrisori către unicul institut de Aviație din Uniunea Sovietică, cel din Kiev, dar din cauza că nu avea livret militar – deportații nu erau chemați la armată -, nu este acceptat. Astfel, Ion alege o altă profesie și urmează Facultatea de fizică și matematică.

După anul 1947, în urma unei cereri, tatăl său Costache își găsește soția și băiatul de 16 ani, timp în care nu a știut nimic despre ei. Bărbatul a lucrat într-o uzină metalurgică din Sverdlovsk, Ekaterinburg apoi a luptat pe front, deși deportaților le era interzis să intre în rândurile armatei sovietice. Astfel, familia reunită se stabilește cu traiul în Bodaibo.

În anul 1959, familiei Pădure i s-a permis să se întoarcă înapoi în Basarabia. Ion Pădure a lucrat profesor la facultate, iar apoi a hotărât să se întoarcă la visul său de a deveni aviator. Această dorință de a cuceri înălțimile i-a fost inspirată de o rudă care era aviator pe cursa București-Ialoveni. „Ori de câte ori venea în vizită la noi, îl vedeam în uniformă frumoasă. Atunci am hotărât că voi deveni aviator și eu. Chiar dacă s-a întâmplat mai târziu, mi-am îndeplinit visul”, afirmă fostul pilot.

Trei mii de ore petrecute la înălțimi

L-am întrebat pe Ion Pădure despre primul său zbor, iar ochii și fața i se luminaseră. Primul său zbor ca pilot care conducea nava, a durat aproape două ore pe cursa Kiev-Minsk. „Țin minte că m-au întâlnit colegii și m-au felicitat pentru primul zbor de sine stătător”. După trei mii de ore zburate pe diverse curse în spațiul sovietic, domnul Ion duce lipsa clipelor la înălțime. „Visez deseori că zbor, iar când mă trezesc îmi dau seama că este doar un vis. Când mă uit în urmă, mă bucur și mulțumesc Domnului că nu am avut nici o problemă în zbor sau la aterizare, niciodată”, spune bărbatul.

La începutul anilor 2000, Ion Pădure a hotărât să plece din aviație, după ce mai mult timp a ocupat un post de conducere în cadrul Aeroportului din Chișinău. De atunci, el este profesor la Universitatea Tehnică din Moldova și le povestește studenților despre anii săi de aventură la înălțimi.