Totuși, din dorința de a proiecta un anumit empirism asupra acestei stări de fapt voi fi nevoit să mă aplec asupra unor conceptualizări care să simplifice percepția și mai ales autopercepția noastră asupra unor astfel de creațiuni statale cum este și R. Moldova. Asta pentru a ști ce ne așteaptă mai departe atât pe noi, cât și pe cei de prin vecinătatea noastră. Or, cele mai slabe state ale lumii nu constituie un pericol doar pentru ele însele. Acestea sunt o amenințare la adresa progresului și stabilității altor state, care sunt legate relațional, într-un fel sau altul, de aceste entități sau se găsesc în situații care suferă comparații, mai ales în condițiile unei lumi în care distanțele fizice nu mai reprezintă un obstacol. Pentru că în cele din urmă, în virtutea unui veritabil principiu al dominoului, statele eșuate se erijează în insule ale instabilității, contribuind la expansiunea acesteia în toate formele sale de manifestare.
Statul eșuat între teoretizare și cauzalitate
După toate canoanele cercetării științifice conceptul de stat eșuat comportă în sine trei elemente: aspectul geografic și teritorial (criza ca implozie, asociată cu probleme interne, dar incluzând și impactul factorului extern); aspectul politic (colapsul intern al legii și ordinii datorat prăbușirii structurilor responsabile) și aspectul funcțional (absența structurilor capabile să reprezinte statul la nivel internațional și să recepteze influențele lumii exterioare).
Considerate a fi o expresie a „lumii a treia”, apariția și existența statelor eșuate a fost determinată de trei factori geopolitici: sfârșitul Războiului Rece, care a condus la dispariția rivalității bipolare și la necesitatea de a întreține un stat sau altul în lupta cu cealaltă supraputere; moștenirea regimului colonial, cum a fost în cazul nostru, care au durat suficient pentru a distruge structurile sociale tradiționale, dar nu suficient de mult pentru a le înlocui cu structuri solide și a da identitate unui nou stat) și procesele generale de modernizare și globalizare, care au încurajat mobilitatea socială și geografică, dar care n-a fost contrabalansată de procese de construcție națională capabile să dea statului centralitate în gestionarea acestora. Într-o tratare neoimperialistă, aceasta înseamnă transformarea statelor „client” slăbite, cu drepturi de suveranitate restricționate (cum ar fi R. Moldova), în capete de pod ale influenței statului puternic (cum este Rusia) în expansiunea sa generală, decupând instrumentele sale de securitate de funcțiile statului legitim.
Trăsăturile statului eșuat
Oamenii de știință au identificat mai mulți indicatori care plasează un stat în categoria celor falimentare și în care R. Moldova se regăsește cu ușurință:
1. Un stat al cărui guvern central este atât de slab sau ineficient încât deține un control efectiv redus asupra celei mai mari părți a teritoriului său și, în condițiile în care păstrează controlul, supune structura statală intereselor private, în serviciul unei clientele bogate ce își trage avantajele din sistemul erodat;
2. Autoritatea legitimă de a lua decizii colective a fost compromisă;
3. Nu este în măsură să asigure servicii publice la un nivel rezonabil;
4. Corupție și criminalitate răspândite;
5. Existența refugiaților și a dislocărilor involuntare de populație;
6. Declin economic accentuat în condițiile unei infrastructuri economice care eșuează în a asigura venituri și bunăstare în mod echitabil (H. Liu, The failed-state cancer, 2005)
Noțiunea de „stat eșuat” este de asemenea folosit în sensul în care un stat se dovedește a fi ineficient, incapabil să aplice în mod uniform legea din cauza unei rate înalte a criminalității, corupției politice extreme, pieței negre supradimensionate, birocrației impenetrabile, ineficienței juridice, interferenței externe, împrejurărilor culturale în care liderii reclamă mai multă putere decât cea statală, fără însă a o contesta.
În topul statelor eșuate, alcătuit de think-thankul Fondul pentru Pace, în colaborare cu revista Foreign Policy, R. Moldova se află în zona categoriei de avertisment, penultima în fața celei de alertă, care determină o proiecție falimentară a statului și intervenția directă a instituțiilor internaționale. Poziția a fost focalizată pe cuantificarea a 12 indicatori sociali, economici și militaro-politici, cât și pe evaluarea capabilităților a cinci instituții de stat considerate esențiale pentru sustenabilitatea securității și dezvoltării umane. Printre cele la care excelează R. Moldova sunt emigrarea cronică și susținută (exodul creierelor, emigrația voluntară și involuntară a populației), văzută ca reflecția vulnerabilității sociale ale statului, eșecul politicilor de dezvoltare socială pe care acesta le pune în practică, lipsa de viziune, know-how, neputința sau dezinteresul elitelor politice; dezvoltarea economică inegală, adică inechitățile percepute în educație, muncă și statut economic, măsura nivelului sărăciei la nivel de grup, rata de mortalitate infantilă; declinul economic accentuat, care este măsurat ca regresie a societății în totalitate. În acest context se mai menționează perspectiva de colaps financiar al statului intrat în imposibilitate de plată, ca urmare a unor politici financiare iresponsabile, cât și a unui comportament la nivel guvernamental marcat de corupție și minciună.
La fel ca și în cazul altor state falimentare, elitele politice din R. Moldova s-au identificat cu democrația și economia de piață în abordarea construcției naționale și statale, ceea ce în ultimă instanță a compromis paradigma democrației liberale și a pieței libere, faliment ce a dus în prim-plan actori politici cu soluții miraculoase și neortodoxe, de multe ori asociate politicilor unei „epoci de aur” imaginare.
Aspectele prezentate anterior se leagă, prin relații de cauzalitate/interdependență de alți indicatori aplicabili R. Moldova ca stat eșuat: criminalizarea și deligitimarea statului, manifestate prin corupție și profitorism ale elitelor conducătoare, lipsă de transparență, nereprezentativitate politică și criză de încredere; încălcarea drepturilor omului, prin manipularea sau imitarea instituțiilor și proceselor constituționale și democratice în detrimentul individului; aparatul de securitate ca „stat în stat”, adică emergența elitelor care operează fără a fi supuse pedepsei, care se acoperă de instituțiile statului, dar în același timp creează grupări paramilitare (criminale) sau armate private în vederea exercitării presiunii asupra oponenților sau societății civile, pentru exercitarea unui control asupra mersului lucrurilor în stat; ridicarea elitelor facționale, marcată de fragmentarea elitelor conducătoare și a instituțiilor statului pe linia intereselor de grup.
Nu numai realitățile politice interne sau factorii indigeni de altă natură sunt responsabili pentru problemele statului falimentar. Fondul pentru Pace a identificat o serie de factori de natură externă, pe care îi evaluează în vederea stabilirii scorului de risc, cu aplicabilitate directă asupra R. Moldova: angajări militare în afacerile interne ale statului aflat în situație de risc; prin acțiuni ale unor armate externe, state, grupuri de identități sau entități care afectează balanța internă a puterii în stat; intervenții ale unor „donatori” sau existența unor „misiuni pacificatoare” care se derulează pe teritoriul lor.
Între resurse interne și intervenția externă: soluții pentru salvarea unui stat falimentar
Factorii expuși anterior, deopotrivă cu moștenirea istorică, gradul înalt de radicalizare și fragmentare, cât și reperele slabe ale societății civile, fac extrem de problematice găsirea unor resurse interne în depășirea crizei și salvarea unui stat eșuat. Acest fapt nu este doar marea noastră durere de cap, care ne întrebăm zi de zi ce va fi și când va veni izbăvitorul să ne salveze. În condițiile în care majoritatea covârșitoare a semnelor de îngrijorare legate de starea de securitate la nivel mondial provin din zona statelor ca R. Moldova, liderii mondiali și instituțiile internaționale au căpătat o rutină (devenită obișnuință) în a-și reitera determinarea de a atenua realitățile ce animă aceste state. Națiunile puternice și prospere știu că nu pot să ignore aceste zone, nu numai din rațiuni morale, îmbuibate de multe ori cu ipocrizie, dar și din argumente pragmatice. Fiind, în esența lor, dincolo de o criză a statului, o problemă a comunităților și a fiecărui individ, acestea se „exportă” și prind rădăcini în propriile curți intrând pe ușa din spate. Iar R. Moldova este ușa din spate a civilizației europene.
Atâta timp cât mediul contemporan de securitate ridică întrebări privind granițele conceptuale și fizice dintre securitatea internă și externă, iar diviziunea tradițională a responsabilităților între instituțiile internaționale și agențiile naționale suferă mutații, răspunsul la provocările de securitate a căror natură este simultan intrastatală și transfrontalieră va face necesar un răspuns adecvat al comunității internaționale. În acest sens, adresarea statelor eșuate ca zone de criză în materie de securitate umană oferă o primă justificare pentru fundamentarea „responsabilității de a proteja”, lucru de care în R. Moldova se ocupă Uniunea Europeană, OSCE, NATO sau Statele Unite.
Dar nu există soluții miraculoase pentru salvarea statelor falimentare, vindecarea lor fiind în același timp o chestiune de timp, de consecvență și continuitate, atât din exterior, cât și mai ales din interior. Aflat în 1995 la Campionatul Mondial de box din Berlin, am pășit prima oară pe un gazon de fotbal impresionant, de care nu mai văzusem și care la noi abia acum dacă apar. L-am întrebat pe omul care îngrijea stadionul, de o vârstă respectabilă, cum de este posibil așa ceva, să ai un covor de iarbă atât de perfect. Mi-a zis că îl îngrijește zi de zi, de dimineață până seară, îl udă, îl frizează, îl repară… și face lucru ăsta de peste cincizeci de ani. O societate democratică și stabilă nu poate apărea peste noapte, ea este înainte de toate o chestiune de tradiție și continuitate. Ce putem face la moment este să nu asistăm impasibili la eforturile unor străini de a face R. Moldova funcțională ci prin eforturi și atitudine să punem umărul la clădirea acestei tradiții de stabilitate și prosperitate. Să nu căutăm soluții într-un refugiu extern sau în propria carapace a comodității. Pentru că vor veni timpuri când vom fi rușinați de această impasibilitate și lașitate, iar cei care vor face schimbarea, pentru că ea va veni inevitabil, vor spune că ne-am dus traiul degeaba.
P.S. Mulțumiri lui Alexandru Kiș pentru cartea sa NATO și securitatea umană, care a încurajat multe dintre reflecțiile din acest articol.
