Cauza Mangîr și alții vs. Federația Rusă și R. Moldova a revenit în atenția societății, după ce săptămâna trecută CtEDO a obligat Rusia să le plătească celor cinci polițiști reținuți ilegal și maltratați în 2006 de către MGB-ul (așa-zisa securitate de stat) de la Tiraspol despăgubiri în sumă de 90 de mii de euro. Colonelul de poliție Ștefan Mangîr, principalul „răufăcător” în ochii serviciilor secrete transnistrene, spune că nu și-a dorit niciodată să pozeze în postura de victimă și nici n-a oferit nimănui detalii despre calvarul prin care a trecut în stânga Nistrului. În cadrul unui interviu pentru TIMPUL, el a făcut primele destăinuiri despre aceasta. Ne-a vorbit cu fruntea sus, asigurându-ne că unui om al legii nu-i șade bine să se plângă.

– Dle Mangîr, cum a rămas în memoria dvs. ziua de 14 iunie 2006?
– În acea zi, aveam de îndeplinit niște sarcini pe teritoriul transnistriei. Eram șeful Serviciului acoperire și intervenție operativă din cadrul Direcției combatere a crimei organizate a Departamentului servicii operative al MAI. Trebuia să întreprindem careva acțiuni inclusiv în cazul Șalun (Alexandru Covali, alias Șalun, șeful unui grup criminal organizat, specializat în trafic de copii şi proxenetism, condamnat la 19 ani de închisoare în 2010 – n.r.). Am trecut în partea cealaltă a Nistrului fără legitimație, îmbrăcat în civil, având în buzunar doar buletinul de identitate și telecomanda de la mașina personală, pe care apoi am lăsat-o lângă podul din Bender. Ca o formă de precauție, nu am vrut să-mi dezvălui identitatea de polițist, pentru că știam care este atitudinea față de noi în stânga Nistrului. Nu cunoșteam bine orașul Tiraspol și aveam nevoie de cineva care să mă însoțească. De aceea am mers la Comisariatul de poliție Bender, unde comisarul l-a delegat pe Constantin Condrea, șef-adjunct al poliției criminale din acest oraș, să mă însoțească. A mers cu noi și Vitalie Vasiliev, care ne-a fost șofer. Când am ajuns la Tiraspol, eu am observat niște lucruri stranii și i-am spus lui Condrea că suntem urmăriți. El a zis că, probabil, mi se pare. Dar după atâția ani de activitate, îți dai seama când ceva nu-i în ordine.

„Am ajuns să știu în ce birou sunt dus în funcție de câți pași făceam”

– Și bănuiala v-a fost confirmată?
– Da, la un moment dat am ajuns în fața unui hotel, unde urma să obținem niște informații. L-am rugat pe Constantin să meargă să întrebe ce trebuia, iar eu m-am retras la câțiva metri distanță. El nici n-a reușit să intre în hotel, când vreo opt mascați, care au coborât din două mașini, l-au doborât la pământ. Greșeala mea a fost că m-am întors la mașina în care aștepta Vasiliev și am plecat de acolo. Am mers vreun kilometru și ne-au blocat și pe noi. Au tras în mașină, au spart geamurile cu puștile, ne-au scos și ne-au pus cu fața la pământ…

După ce au fost reţinuţi, Ștefan Mangîr și Constantin Condrea au apărut într-un reportaj realizat de o televiziune din stânga Nistrului

– Cum ați reușit să vă anunțați colegii de la secția de poliție din Bender despre faptul că ați fost reținut?
– Nu am făcut acest lucru. N-aș fi putut. Operațiunea de reținere s-a desfășurat cu mare risc. După cum v-am spus, eu conduceam la Chișinău serviciul operativ și de investigație și știam cum se acționează în cazul reținerilor. Dar în cazul nostru, ei (colaboratorii serviciilor de securitate de peste Nistru – n.r.) s-au purtat altfel. Mașina noastră a fost stopată prin împușcături, care puteau fi fatale. În plus, ar fi putut să încerce să deschidă ușile, însă ei au preferat să le spargă. Noi am fost scoși pe fereastra automobilului și imediat mi s-a pus un sac pe cap, ca să nu mă pot orienta. Nu știam dacă l-au luat și pe Vasiliev. În toate cele nouă zile cât am fost reținut, când mă scoteau din celulă, îmi puneau sacul pe cap și cătușe la mâini. Mi-l scoteau doar la interogatorii. Dar când stai o zi cu capul acoperit, fără a vedea nimic în jur, ți se accentuează alte simțuri. Am ajuns să înțeleg în ce birou sunt dus în funcție de câți pași făceam.

„Mi-am curățat hainele cu un ciorap”

– Știați atunci că și alți doi polițiști, Alexandru Pohilă și Igor Dațco, au fost reținuți?
– Am aflat mai târziu că poliția de la Bender a fost anunțată despre reținerea mea și că Pohilă și Dațco au fost reținuți și bătuți, cerându-li-se să dea mărturii despre mine. Dar ei chiar nu știau cine sunt și care era sarcina mea de bază la Tiraspol.

– Unde v-au închis în cele nouă zile?
– Primele trei zile am stat într-un comisariat din Slobozia. În timpul zilei, mă țineau într-un subsol sau în birourile lor pentru interogări. Seara, mă mutau într-o celulă întunecoasă, unde era foarte cald și nu vedeam lumina zilei. În ziua reținerii, purtam un tricou, pantaloni de trening și adidași. După tot ce s-a întâmplat, eram murdar și prăfuit. Îmi amintesc că, în celula aceea, era o țeavă din care curgea câte o picătură de apă. M-am dezbrăcat, am luat un ciorap pe care îl udam cu picăturile acelea mici de apă și așa mi-am curățat adidașii și hainele. Le-am făcut lună. Dimineața, colaboratorii m-au găsit îmbrăcat ca nou. Nu înțelegeau de ce eram curat și cine m-a ajutat. Pe urmă m-au dus la Tiraspol.

„Le-am spus că am venit la Tiraspol ca să-mi cumpăr un coniac bun”

– Cum decurgeau interogatoriile, ce vă întrebau?
– La primul interogatoriu, am spus adresa mea veche. Tocmai vândusem apartamentul și mă mutasem, dar ei știau toate aceste lucruri. Mi-au arătat pe o foaie adresa mea nouă și numărul de telefon de la domiciliu. Chiar dacă aveau informații ample despre mine și dovezi că sunt polițist, eu nu mi-am recunoscut funcția. Le-am spus că muncesc în Italia și că am venit la Tiraspol ca să-mi cumpăr un coniac bun. Ei erau foarte înflăcărați și mă numeau disprețuitor „românul”. Din câte am înțeles, informația pe care au primit-o despre mine era ca o bombă – credeau că am să le arunc în aer Casa Albă. Cel puțin o dată în zi, eram dus în biroul lui Antiufeev (Vladimir Antiufeev, cunoscut și ca Vadim Șevțov, a fost ministru al securității la Tiraspol în anii 1992-2012 –n.r.). Discutam cu el câte trei-patru ore pe zi, în biroul său. Încerca să mă facă să vorbesc prin diferite tactici. A fost elegant. Eu nu renunțam la versiunea mea precum că lucrez în Italia.

– CtEDO a constatat că ați fost victime ale maltratării și relelor tratamente. De ce până acum nu ați vorbit public despre condițiile în care ați fost reținut?
– Cred că un civil se poate plânge că a fost maltratat, dar un ofițer, care a depus un jurământ… nu poate să-și plângă de milă. Trupul te doare până când amorțești, apoi nu mai simți. Când n-ai familie, suporți asemenea momente pe nota 10. Când ai familie, e mai greu. Chiar și după eliberare, de fiecare dată când am fost întrebat despre aceste aspecte, am spus mereu că transnistrenii au aplicat toate tacticile pe care ei le cunosc. M-a ajutat constituția atletică. Reușeam cumva să mă menajez, dar faptul că le-am arătat că pot rezista a fost o altă greșeală a mea.

„Sub saltea mi-au pus o carte, care m-a afectat”

– Dârzenia dvs. i-a înrăit mai mult?
– Când mă simțeam extenuat din cauza loviturilor, le spuneam că sunt gata să vorbesc. Aveam nevoie de timp ca să mă odihnesc puțin. Atunci ei mă curățau și mă duceau sus, în biroul lui Antiufeev. Eu îmi mențineam poziția și nu ziceam nimic nou. Antiufeev le făcea semne să mă ducă iar în subsol, „poate mi-a veni mintea la cap”. Din primele zile, am ținut greva foamei. Nu am mâncat și nu am băut nimic zile întregi. Când m-au mutat la Tiraspol, m-au dus într-o celulă unde aveam deja pat și condiții ceva mai bune. Mai era un bărbat închis cu mine. Era de-al lor, dar mie mi-a spus că este acuzat de omor și a fost adus din penitenciar, ca să fie reanchetat. Mi-am dat seama că l-au băgat în camera aceea cu 10 minute înainte de a mă aduce pe mine. Ambele paturi erau perfect aranjate, scrumiera din cameră era curată. Înțelegând că-i omul lor și că vrea să scoată informații de la mine, am fost precaut.

– Ce a urmat la Tiraspol?
– În prima zi, m-au dus într-un birou pentru anchetare. Când am revenit în celulă, bărbatul care era acolo mi-a propus să scuturăm saltelele. Sub salteaua mea am găsit o carte, scrisă de un autor francez, dacă nu greșesc. M-am gândit că e a unui fost deținut și am început să o citesc. Se povestea despre un cuplu, care avea două fete. Mama se îmbolnăvește și decedează, iar ele rămân doar cu tata. Fiica cea mare se mărită cu un bogătaș, iar bogătașul nu-i permite să se întâlnească cu mezina. Între timp tatăl este arestat. Astfel, mezina rămâne și fără mamă, și fără tată, și fără soră. Când am intrat în esență, am realizat că această carte a fost special pusă acolo, ca eu să o citesc. Era parcă povestea familiei mele.

– Ați citit-o până la capăt?
– Nu. Am lăsat-o într-o parte, nici n-am vrut să mai pun mâna pe dânsa. M-a afectat, recunosc. Iar în dimineața următoare, la interogatoriu, m-au întrebat doar despre familia și copiii mei. Se miza pe presiunea psihologică. Vorbeau despre ceea ce li s-ar putea întâmpla rudelor… Ulterior, am aflat că familia mea a fost mereu în siguranță. Casa a fost păzită, soția avea sprijinul colegilor care o asigurau că mă voi întoarce. Fetițele mele erau obișnuite cu faptul că lipseam de acasă câteva zile, dar eu mereu le sunam. Atunci însă au simțit și ele că ceva nu e în regulă.

„Eram pregătit să primesc 20 de ani de închisoare”

– Ce credeați atunci că vă așteaptă?
– Eram pregătit să primesc 20 de ani de închisoare. Știam că pot să mă aleg cu un articol penal pentru desfășurarea acțiunilor operative pe teritoriul „altui stat”, așa cum se consideră regimul separatist din stânga Nistrului. În plus, când am fost reținut, aveam telecomanda de la mașină în buzunar. Și ei îmi spuneau că acea telecomandă este programată să arunce în aer clădiri importante din Tiraspol. Mă gândeam că există moduri prin care să-mi fie înscenată această versiune. Puneam la socoteală și faptul că eram bănuit de tentativă de a „răpi oameni”. Analizam zi și noapte ce s-ar putea întâmpla. Mă gândeam că, la Chișinău, poate nu se știe despre faptul că am fost reținut. Recunosc că m-am gândit și la faptul că voi fi uitat. Nu știam că vuiește presa și că se duceau tratative pentru eliberare.

– Când și cum Judecătoria Tiraspol v-a emis mandatul de arest pentru 30 de zile?
– Eu trăgeam nădejde că se va urma procedura legală. Adică, în lipsa dovezilor care să demonstreze că ești vinovat, trebuie să fii eliberat, fără a merge la judecată. După câteva zile, mă vedeam deja acasă. Dar în seara de 20 iunie, m-au luat și m-au dus în sala de judecată. Era ora 21.00. Judecătorul nici n-a ridicat ochii, nici nu m-a privit. Înțelegea că sunt deținut fără motiv. Mi-a dat 30 de zile de arest. Mi s-au înmuiat picioarele în acel moment. Mi-am zis că trebuie să încep să mă gândesc la cei 20 de ani de închisoare. În noaptea aceea, după judecată, până spre dimineață, ei au pus în practică niște procedee într-o cameră numită kомната страха (camera fricii – rus.).

– Ce s-a întâmplat acolo?
– Sincer, nu vreau să-mi amintesc, nici să vorbesc despre aceasta.

Generalul rus Vladimir Antiufeev, așa-zisul ministru al securității de la Tiraspol în anii 1992-2012

„Antiufeev ne-a spus să mâncăm”

– În Hotărârea CtEDO se menționează că ați fost injectat cu o substanță necunoscută, care v-a făcut să vă pierdeți cunoștința…
– În noaptea despre care povestesc, mi-am pierdut cunoștința. Am fost dus la punctul medical și acolo mi-au pus o perfuzie care, cumva, mi-a dat forță. Văzându-mă, colegul de celulă, probabil, le-a transmis băieților că sunt într-o formă prea bună, așa că m-au dus într-un birou unde m-au legat și mi-au pus două injecții. Nu cunosc conținutul substanței injectate, dar am început să mă simt foarte slăbit. Aveam privirea încețoșată, nu mă puteam concentra și nu-mi puteam aminti multe lucruri. Nu am înțeles de ce au făcut asta. Poate pentru a-mi șterge amintirile ultimelor zile. Eu mai târziu am aflat că se duceau deja tratative pentru a fi eliberat.

– După aceasta bătăile au încetat?
– Da. Gardienii îmi slăbeau cătușele, se purtau frumos. Ba chiar Antiufeev îmi vorbea la „dumneavoastră” și eu nu înțelegeam de unde atâta respect. În ultima noapte de detenție, după un alt interogatoriu, el m-a anunțat că voi fi eliberat. Era miezul nopții. Mi-au întors șireturile de la adidași și acela a fost semnul că plec acasă. M-au scos afară din clădire fără cătușe. În curte erau foarte multe mașini. L-am văzut pe Constantin. L-au eliberat și pe el. Ne-au urcat într-o mașină și am ieșit din Tiraspol. Am ajuns într-un restaurant de lux din Bender, unde era și Antiufeev.

– Cu ce v-au hrănit acolo?
– Am găsit o masă enormă, pe care erau aranjate tot felul de mâncăruri. Ne-am așezat, iar Antiufeev ne-a spus să mâncăm. Eu și Constantin ne-am uitat unul la altul și nu am gustat nimic. Mă întrebam ce e cu circul acesta, mai ales că erau și cameramani care filmau.

„Băieții au suferit din cauza unor greșeli de-ale mele”

– Adică Antiufeev mânca, iar voi îl priveați? Și apoi cum ați revenit la Chișinău?
– După aproximativ 20 de minute, am ieșit din local și am mers la postul vamal de la Bender. Acolo ne aștepta o delegație de la Chișinău. Am făcut câțiva pași și m-am bucurat foarte mult să-i văd pe băieții mei (angajații serviciului intervenție operativă din cadrul MAI – n.r.). Am mers la spitalul Ministerului Afacerilor Interne, unde mă aștepta soția. Tot acolo i-am întâlnit pe Vasiliev, Pohilă și Dațco. Dimineața, am fost vizitați de președintele Vladimir Voronin și ministrul de Interne Gheorghe Papuc, cărora le-am fost și le sunt recunoscător pentru eforturile întreprinse. Știu că s-a negociat cu Rusia și R. Moldova a cedat niște chestiuni importante pentru eliberarea noastră. Modul în care am fost primiți mi-a dat curaj. Mai târziu, președintele mi-a oferit Ordinul „Credință Patriei”, iar colegii mei au primit Medalia „Meritul Militar”.

– După atâția ani, cum vă explicați cele întâmplate?
– Cred că în cazul meu a fost vorba despre invidie și trădare. Cei din stânga Nistrului au mulți informatori la Chișinău. Știu că aveam un concurent în poliție, pe care nu-l luam în seamă, dar care credea că eu îl încurc. În cercurile polițienești, eram numit одинокий волк (lupul singuratic – n.r.). Nu eram de acord să acționez la ordine și să lucrez în favoarea cuiva. Dacă mi se dădea o sarcină, în două-trei săptămâni era rezolvată. În privința la ceea ce s-a întâmplat, am obiecții doar față de mine însumi, pentru că nu am planificat lucrurile așa cum trebuie.

– De ce vă autoînvinuiți?
– Deoarece asemenea chestiuni trebuie prevăzute. Băieții care au fost închiși au suferit pe nedrept din cauza unor greșeli de-ale mele. Mai mult, eu am observat că suntem urmăriți imediat cum am ajuns în Tiraspol. Trebuia să ne întoarcem.

„Lucrul în poliție este unul romantic”

– Cauza voastră a fost examinată timp de 12 ani la CtEDO. De ce v-ați dorit atât de mult să vă faceți dreptate la Înalte Curte?
– Aici trebuie să le mulțumesc avocaților mei, în special dlui Alexandru Tănase, care mi-a dat curaj. Pur și simplu mi-am dorit să fac claritate pentru ca, mai târziu, copiii mei să nu sufere din cauza unor opinii greșite despre mine. Sincer, nu am așteptat rezultatul Curții, pentru a primi despăgubiri materiale. Îmi doream să fie clare cele întâmplate și acest lucru s-a produs cu sprijinul avocaților.

– În 2011, după o carieră de peste 20 de ani în poliție, ați ieșit la pensie. Cum vedeți astăzi situația instituțiilor de ordine din țara noastră?
– Mă gândesc că, dacă lăsam în urma mea un băiat educat, așa cum scrie cartea, lucrurile ar fi stat altfel. Noi, cei care am plecat din domeniu, trebuia să avem mai mare grijă de educația celor tineri. Îmi amintesc că înainte, când îmbrăcai uniforma militară, conștientizai că există o etică, o conduită, niște reguli pe care trebuie să le respecți cu sfințenie…

– V-ați reîntoarce acum în poliție?
– Lucrul în poliție este unul romantic. Se face când ești tânăr, mai ales când lucrezi în serviciile operative, unde nu există zile de odihnă. Eu am trecut deja de această etapă. În plus, toți cei care ies la pensie și se întorc o fac ori pentru a-și proteja afacerile, ori pentru a-și îndeplini alte scopuri meschine, ori pentru că pur și simplu le este greu să-și găsească locul în societate.