Într-adevăr Dumnezeu nu i-a descoperit omului mai mult decât îi era necesar pentru mântuire. Iar omul a tras singur concluzii. De exemplu că pământul e centrul universului.
Din pricina neînțelegerii oamenilor, de-a lungul istoriei, s-a ajuns și la situații deosebit de grave. Cum ar fi judecarea lui Galileo Galilei de către Inchiziție. Oamenii s-au obișnuit să asocieze faptele Inchiziției cu cele ale credinței, deși Biserica Romano-Catolică regretă acum Inchiziția, care a rămas ca o pată întunecată în istoria ei. Şi nu departe de crimele Inchiziţiei sunt şi cele ale cruciadelor. Cu toate astea, nu putem să judecăm biserica apuseană doar pentru greşelile făcute. Şi mai mult, nu putem judeca întreaga lume creştină din cauza abaterilor grave ale unor biserici creştine.
Sfântul Marcu Ascetul insista pe capacitatea medicilor. El spunea că medicii de la Dumnezeu au dobândit cunoaştere şi pricepere şi de aceea oamenii nu trebuie să fugă de medici sau să aştepte vindecarea direct de la Dumnezeu. Dumnezeu lucrează prin mâinile medicilor, spunea el. Şi considera că cei care nu apelează la doctori păcătuiesc, fiindcă e o mândrie să consideri că pe tine te va vindeca Dumnezeu fără mijlocirea medicilor.
Dacă doctrina creştină a părut vreodată că e în contrazicere cu ştiinţa, asta s-a întâmplat din neputinţa creştinilor de a înţelege un anumit lucru şi nu din pricina învăţăturii lăsate nouă de Dumnezeu. Eu sunt convinsă că tot ce va descoperi ştiinţa, va putea fi pus în legătură cu credinţa. Iar reacţia exagerată a unor creştini când vine vorba de o anumită descoperire, e de fapt dovada unei slabe credinţe. Ne e atât de frică de anumite descoperiri doar pentru că ne temem că acestea ne vor distruge slaba credinţă pe care o avem. Şi din cauza asta, foarte greşit, s-au făcut de multe ori crime groaznice în numele credinţei. E suficient să ne gândim la Hypatia din Alexandria, la Giordano Bruno, la atâţia alţii. Însă acestea sunt crime ale necredinţei, nu ale credinţei. Un om care crede cu adevărat nu se teme de nimic. Ori aceste crime s-au făcut din frică, ceea ce înseamnă că cei care au comandat astfel de crime (ca ale Inchiziţiei) s-au temut pentru credinţa lor şi a semenilor, făcând astfel crime din necredinţă, dar – din păcate – în numele credinţei.
Despre cât de false şi relative sunt astfel de comportamente, ne vorbeşte tot Sfânta Scriptură. Oamenii s-au speriat când au aflat că pământul e rotund. De ce? Că ei credeau altceva. Dar oare credinţa lor era îndreptăţită? Se menţionează oare în Biblie că cei care vor crede că pământul e rotund vor fi judecaţi? Nu. În Biblie se spune cu totul altceva credincioşilor. Se spune: vai vouă care mâncaţi pe săracii poporului cum se mănâncă pâinea, voi asupriţi văduva şi furaţi pâinea săracului, voi spuneţi pace când nu este pace şi spuneţi Viu este Domnul, dar nu credeţi în Mine. Citatele de felul acesta împânzesc Biblia, iar când vrem să spunem ceva despre fapte făcute în numele credinţei, la ele trebuie să ne raportăm. Realitatea credinţei noastre este dată pe faţă de faptele pe care Biblia ni le cere. În rest, indiferent cât ar încerca cineva să îşi justifice crimele sau spaimele folosindu-se de credinţa lui, e inutil.
Vă voi da un exemplu concret. Spunem că unii credincioşi s-au temut de faptul că pământul e rotund? Eu spun că de fapt necredincioşii s-au temut. Unui credincios adevărat descoperirile ştiinţei nu îi slăbesc credinţa, ci i-o întăresc. Vă voi da în încheiere trei citate din Biblie şi vă voi lăsa pe voi să decideţi dacă într-adevăr credinţa se teme de ştiinţă sau necredinţa. Iată: „El (Dumnezeu) spânzură pământul pe nimic” (Iov 26; 7), „desfătându-mă fără încetare în faţa Lui, dezmierdându-mă pe rotundul pământului” (Pilde 8; 30-31), „El (Dumnezeu) stă în scaun deasupra cercului pământului” (Isaia 40; 22). Deci vă întreb din nou: credinţa sau necredinţa se sperie de descoperirile ştiinţei? Fiindcă eu văd cum cei credincioşi ai Vechiului Testament au intuit ceea ce mii de ani mai târziu s-a descoperit prin ştiinţă şi s-a condamnat în numele (fals! al) credinţei.
