Dacă ne uităm la datele statistice, unul din cinci adolescenţi suferă de depresie. Luând în considerare acest fapt, e simplu să coşi haine cu stofa deja croită. Îi dai o lamă persoanei depresive şi încă mai şi promovezi ideea, ca unul din importantele puncte ale aşa-numitei „subculturi”, şi toată afacerea e gata.
Copiii emo sunt ceva uşor de definit. Trist este că se confundă toată mascarada asta cu muzica bună. Emocore-ul, în sine, este un stil muzical ce vine din scena punk/hardcore americană a anilor ’80 şi apoi a anilor ’90, cu trupe ca Embrace, Rites of spring, Fugazi, Don Martin Tree, I hate myself, Portraits of past şi multe, multe altele. Este o muzică punk mai lentă, pe alocuri tristă sau un pic agresivă, cu o încărcătură emoţională deosebită.
Însă trupele acestea au fost date uitării cu timpul. Iar pe la începutul anilor 2000 mai multe case de discuri şi oameni care au avut ca scop să obţină cât mai mulţi bani din asta, au scos ideea de emo (Emotional) şi au îmbrăcat-o în rockul comercial al anilor 2000. În câţiva ani au apărut mii şi milioane de trupe în toată lumea, care îşi zic emo şi au o mulţime de fani, emo-kids.
Însă tot circul acesta n-are nicio legătură cu punkul sau cu orice altă cultură underground, e pur şi simplu o modă de „rock cool”, la fel ca şi generaţia de gothici. Trupele emocore de şcoală veche, sau cele care încă mai cântă în stilul acesta astăzi, sunt greu de găsit în magazine, la TV, sau în reviste, acolo unde industria rock face legea de obicei. Foarte mulţi artişti punk iau peste picior moda emo şi stilul ca atare.
Trendul emo este asociat cu un stereotip ce constă în a fi emoţional, sensibil, timid, introvertit, anxios. Mai este asociat şi cu stări de depresie, tendinţe de autoprovocare de răni, chiar şi sinucidere.
Şi producătorii de haine şi muzică emo sunt în continuă creştere şi afacerile le prosperă. Zilnic, zeci de adolescenţi emoizi de pe tot globul, ajung în reanimare, sau în mormânt, în urma sinuciderilor.
Şi toată această „subcultură” nu e altceva decât o mare afacere, care costă prea mult. E bine pentru cei care trec peste această perioadă şi îşi schimbă viziunile, stilul de viaţă. Dar copiii care îşi taie venele, se izolează, trec de la o depresie la alta? Nu-mi pare normal să se promoveze atât de insistent această „modă” în rândurile adolescenţilor. Victimizarea continuă le dărâmă vieţile din primele etape. Îi învaţă să se complacă în această veşnică depresie. Şi încă această parodie le este servită pe tavă ca artă, ca să devină sensul vieţilor lor.
Aşa-zisa modă emo, stilul acesta de viaţă, „subcultura” care n-are nici un sens şi nici o idee cât de cât convingătoare mi se par nişte prostii, unicul lor scop fiind cel comercial.
