Mănenii sunt avizi de libertate spaţială, „prepeleacurile” lor „de pază” fiind adevărate „opere de artă”, de la înălţimea cărora poţi „acoperi cu privirea o rază de cel puţin un kilometru”. Majoritatea locuitorilor satului Mana nu au caractere de contemplativi introvertiţi, măneanul este un „aurilă” (de la „aur” şi „aiurit”), care îşi exteriorizează şi chiar îşi expune zănaticele idei despre frumos.
Basarabenii lui Paul Goma sunt nepoţii lui Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă, Gerilă sau Flămânzilă, doar că imaginea lor grotescă se construieşte nu prin descrierea fizicului diform şi hidos ci, în primul rând, prin limbajul buf. Combinaţii ce frizează logica obişnuită, amintind într-un fel renumitele configuraţii zoologice ale personajelor medievale, pot fi întâlnite de-a lungul întregului roman. Menţionăm, în acest sens, refrenul obsesiv: „învăţătorul de la ţară e un fel de ţăran”, splendidele paradoxuri: „numai liberul lucrează ca un rob” sau „şi doamna Y şi domnişoara Z şi dumneavoastră, doamnă, sunteţi doamne, vă permiteţi să faceţi pe servitoarele, dar eu sunt ţărancă, doamnă, eu nu-mi permit…”, sau parodia celebrei mentalităţi arhaic-mioritice a ţăranului basarabean: „şi plânge Ivan, plânge cu lacrimi cât pearja… Şi tu, moldovean-cap-de-bou-omenos, te simţi dintr-odată nu-ştiu-cum, că l-ai nedreptăţit, l-ai obijduit, l-ai ocărât pe creştin… Şi te pomeneşti cerându-i iertare, tu lui, rugându-l să te ierte – el pe tine…”, fără a trece cu vederea structura absolut grotescă a cuvântului ce denumeşte spaţiul natal evocat – „Ba(Be)sarabia” şi, respectiv, a locuitorilor lui „ba(be)sarabeni”.
Idiotismul este un fel de a trăi. Suciţii lui Paul Goma se află la graniţa dintre viaţă şi artă, ei nu sunt actori comici, dar nici oameni proşti şi reduşi. Caractere ambivalente, necomplinibile, excentrice, cu cele mai neaşteptate posibilităţi, pendulând între o mască scenică şi o viaţă interioară ocultată, oamenii „din calidor”, pe jumătate ţărani, iar pe cealaltă jumătate învăţători sau „premari”, au un fel aparte de rezistenţă – travestită cu preocupări elementare. Personajele memorabile ale romanului sunt tocmai ţăranii cu puţine îngrijorări pentru agricultură, meseriaşi de talia lui Moş Iacob, care ştia să facă bine doar „bortă în covrig” sau în lingură („pentru această «operaţie» avea cel puţin zece unelte”). Dar tocmai această simulare a conştiinţei rudimentare i-a dezlegat gura clovnului/bufonului/marginalizatului în faţa puterii: „Bine-aţi venit, daraghie tovarăş’, obştea m-o trimăs de să vă spui, de la inimă, că muuuul’ v-am mai aşteptat! D-amu, c-aţ’ venit, fiţi bineveniţ’!”. Astfel de scene burleşti dezvăluie un umor hâtru şi gros, un simţ comic, oarecum excentric şi ermetic, care necesită rapide asociaţii complexe, de natură filosofică şi social-politică, un simţ deosebit al subtilităţilor cuvântului şi cunoaşterea folclorului dramatic românesc.
Paul Goma adoptă o atitudine aparte faţă de viciile consătenilor săi, simulând un fel de inocenţă ludică, generatoare de săgeţi comice, caricaturale. Memorabilă în acest sens este relatarea scenei în care mănenii se bucură de accidentul călugărilor de la Mănăstirea Curchi, cărora ploaia torenţială le-a rupt zăgazul iazului şi pe care, în loc să-i ajute, se grăbesc să adune pentru sine peştele răspândit pe şes. Nici măcar Moş Iacob, „premarele satului”, nu a rezistat tentaţiei de a mânca peşte de pomană şi, dacă ziua încearcă să-şi oprească dojenitor sătenii, noaptea merge şi el cu „coşâlca” la pescuit averea călugărilor. Ridicolă este şi insistenţa măneanului de a-şi purta pălăria mereu şi cu orice ocazii, fie la scăldat, fie la fotbal, handbal sau volei, pe motiv că, vorba unui mănean: „On om făr-de pălărie-i mai gol ca goliciunea”.
Aliona Grati
* fragment dintr-o carte în curs de apariţie la Editura „Arc”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
