Sunniți, șiiți, alawiți, sufi. Taxonomia Islamului în contextul Orientului Apropiat

Oamenii ignorau total distincția dintre Islamul șiit și cel sunnit și ura eternă care le separă.

În mod evident, nu știau că pentru șiiți sunniții sânt cei mai mari dușmani, fără impacare posibilă, și că invers șiiții iranieni sint văzuți de ceilalți musulmani ca o sectă ce nu-și are locul în Islam, practicate de niște păgâni care valorează mai puțin decât evreii și creștinii.

În cartea sa Covering Islam (Acoperind Islamul; „acoperind” în sens jurnalistic, se înțelege) Edward Said deplângea și ridiculiza faptul că atât de mulți comentatori și „experți” occidentali în Islam sint incapabili să citească o pagină în arabă.

Acolo unde ar fi de neconceput ca o universitate să angajeze un profesor de literatură comparată care nu știe franceză, e încă curent să găsești islamologi a căror cunoaștere a Islamului se bazează doar pe texte traduse.

Desigur, când se ajunge la militari occidentali angajați în operațiuni în țări musulmane, carențele devin îngrijorătoare.

Până și Obama explică într-un interviu, faptul că trupele americane din Afganistan nu au la îndemna suficient de mulți traducători e pentru că respectivii traducători sunt folosiți actualmente în Irak, unde e mare nevoie de ei… părând a fi convins că în Afganistan se vorbește araba sau cel puțin niște dialecte arabe.

Tot în Afganistan, majoritatea militarilor occidentali pe care i-am intervievat la fața locului nu păreau a face vreo distinctie între arabi și afgani, de unde se poate deduce ca ei nu știau nici că arabii reprezintă doar o minoritate printre musulmanii planetei.

Nimeni în Afganistan nu vorbește arabă, cu excepția mollah-ilor care au urmat intensive studii coranice, aceeași fiind situația și în Iran, Turcia, Pakistan etc. Ignoranța de acest tip nu le este însă proprie doar militarilor occidentali.

Odată, în Kabul, am fost rugat de un ofiter român din grupul celor veniți să asigure protecția șoselei spre Kandahar să ăi spun „unde se află cea mai apropiată moschee turcească”.

Când i-am răspuns mirat că nu cred că în Kabul să existe vreo moschee turcească, m-a privit ca pe un lunatic și cu un gest larg mi-a arătat de la fereastră toate minaretele care se ițeau dintre ruinele orașului.

Am înțeles atunci că bunul om era convins că afganii sunt un fel de turci. Musulmanii sunt întotdeauna extrem de surprinși sau iritați când descoperă ca mulți occidentali își inchipuie ca termenii de arab, afgan, turc, iranian ar fi un soi de sinonime care pot fi folosite de-a valma, ca și cum ar fi interșanjabile.

Iritare cel putin la fel de mare pe cât e a noastră când auzim pe cineva confundand Bucureștiul cu Budapesta (sau Bratislava), sau pe cât de mare e iritarea slovacilor și slovenilor când descoperă că sunt confundați cu dezinvoltura.

Atunci însă când mai-marii lumii dau dovada unei asemenea dezinvolturi, consecințele pot fi dramatice, atât pentru respectivii „arabi” sau „turci”, cât și pentru militarii trimiși să-i democratizeze.

Sunniți – șiiți: două religii diferite

În contextul conflictelor din Orientul apropiat și al relațiilor complexe ale Occidentului cu Iranul, cu care occidentalii se regăsesc acum de aceeași parte a baricadei în fața ofensivei jihadiste din Siria și Irak, e regretabil că politicienii și strategii militari occidentali nu au mai limpede în minte diferențele profunde dintre cele două religii vrăjmașe care sunt islamul sunnit și islamul șiit.

Într-adevăr, e vorba de două religii opuse, nu de două branșe ale aceleași religii, cum ar fi, la crestini, ortodocșii și catolicii.

Suniții sunt majoritari în Islam, în vreme ce șiiții sunt cei din Iran, din cea mai mare parte a Irakului și din câteva alte locuri, unde sunt minorități persecutate.

Faptul că și unii și alții folosesc Coranul nu îi face să fie aceeași religie. Ca o analogie, Vechiul Testament al creștinilor nu e altceva decat Tora ebraică cu o serie de capitole adăugate în final. De fapt, analogia cu opozița teologică și metaistorică dintre evrei și creștini este valabilă și în cazul opoziției dintre sunniți și șiiți.

Așa precum, în metaistoria creștină, evreii au ucis figura fondatoare, polul mistic ce era Isus, la fel, pentru șiiți inamicii totali, cu care nu poate exista împăcare, sunt musulmanii sunniți, care au masacrat figurile fondatoare ale șiismului: imamul Ali și fiii săi Hasan și Husein.

Pentru șiiții iranieni și irakieni, așadar, sunniții sunt dușmanii cosmici, care, pentru că i-au ucis pe profeții și stâlpii șiismului – religie a martiriului diferită de sunnismul originar, la fel cum creștinismul este o religie a martiriului în fața iudaismului originar – nu mai poate exista împăcare.

La rândul lor, pentru sunniți – șiiții sunt niște eretici ce trebuie stârpiti. Si pentru unii și pentru ceilalți, creștinii și evreii sunt de preferat branșei musulmane rivale.

Faptul că și unii și alții merg în pelerinaj la Mecca nu îi apropie mai mult decât îi apropie pe creștini de evrei faptul că și pentru unii și pentru ceilalți Ierusalimul are o semnificație metaistorică.

Asta nu doar că explică dușmănia de nestins între Iran și Islamul sunnit, dar face cu atât mai vizibile afirmațiile acelor militari și politicieni occidentali care merseseră până la a sugera că Iranul ar fi colaborat cu al-Qaeda sunnită și jihadistă.

Alawiții din Siria

Clanul lui Bașar al-Assad, dinastia de fapt, căci Bașar a preluat puterea de la tatăl său, Hafez al-Assad, provine din minoritatea alawită, cripto-șiită, prezentă în masă de-a lungul litoralului, altfel zis în zone unde se află și instalațiile militare rusești, în porturile Tartou și Latakie. Alawiții practică o religie închisă, de inițiați, de tip șiit, motiv pentru care și sunt sprijiniți militar și economic de Iran, dar și de gruparea libaneză șiită Hezbollah, care s-a aflat până anul acesta pe lista SUA a organizațiilor teroriste, dar a fost scoasă după înțelegerea cu Teheranul în legătură cu programul nuclear al Iranului.

Aleviții din Turcia

Aleviții turci, care reprezintă circa un sfert din cei aproape 80 de milioane de locuitori ai Turciei, sunt de asemenea cripto-șiiți, la fel cum sunt și toate confreriile sufi din Turcia și Balcani. Orientarea șiită e dată chiar de numele respectivelor confesiuni: alawi și alevi, nume care le vine de la adorarea lor pentru Ali, ginerele asasinat al Profetului Mohamed.

Druzii

Druzii sunt, ca și alawiții, o religie inițiatică, cu elemente sincretiste, o religie etnică, se poate spune, căci nimeni nu poate deveni druz. Druzii se nasc de fapt în comunitatea lor, prezentă în Siria, Liban și Israel (unde li se permite să efectueze serviciul militar, spre deosebire de ceilalți arabi). Soția actorului George Clooney, Amal Alamuddin, e de origine druză.

Kurzii

Kurzii, care trăiesc în toate țările din Orientul Apropiat, sunt de limbă iraniană, apropiată de farși din Iran, însă spre deosebire de iranieni sunt sunniți. Majoritatea kurzilor sunt membri ai unor confrerii sufi, deși unii sunt creștini, iar un număr nedefinit, de ordinul sutelor de mii, sunt de religie yezidi, o altă religie etnică, total închisă, care nu acceptă conversiuni și ai cărei membri nu se pot căsători decât între ei. Yezidi nu sunt nici musulmani, nici creștini, religia lor are elemente politeiste antice, iar ei sunt extrem de persecutați de către fanaticii Statului Islamic.

Sufismul

Sufismul este de asemenea tradițional larg prezent în zonă. Sufismul este Islamul mistic, organizat în confrerii de derviși, cu ritualuri încă vii și astăzi. Sufismul este, în sunnism, ceea ce se apropie cel mai mult de o formă de spiritualitate organizată și colectivă. Șiismul, pe de altă parte, are nevoie mai puțin, sau chiar deloc, de asta. Șiismul este structurat, precum catolicismul, ortodoxia sau buddhismul tibetan, pe modelul unei piramide preoțești, unde funcționarii cultului, mollahii și imamii, formează o piramidă cu echivalentul episcopilor și arhiepiscopilor pe eșaloanele superioare, iar în vârf cu un echivalent al Papei la catolici: Ayatollahul șiit suprem.

Pe de altă parte, sunniții nu au o categorie preoțească. Imamul de la o moschee sunnită este precum fratele predicator la protestanți: el nu e uns, nu are o investitură divină. Și aici, în organizarea cultului, șiiții se disting profund de sunniți.

Cât despre eterna chestiune legată de explicația progresului Occidentului și a depășirii culturale și tehnice a Islamului de către lumea creștină post-renascentistă, ei bine, ea ține de statutul imaginilor în creștinism și în islam.

Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre

Explicația progresului Occidentului și a depășirii culturale și tehnice a Islamului de către lumea creștină post-renascentistă ține de statutul imaginilor în creștinism… În mod surprinzator, nici măcar un islamofob notoriu cum e Bernard Lewis nu a văzut-o… Există așadar ceva adevăr în afirmația că iluminismul, epoca lui Voltaire, scepticismul și progresul tehnic nu se puteau dezvolta, asa cum s-a întâmplat, decât în creștinism… numai că explicația nu stă în natura creștinismului, ci într-un accident istoric.

Accidentul istoric constă în aceea că în creștinism a învins tendința ideologică ce consta în tolerarea – ba chiar încurajarea – reprezentării vizuale a textelor sacre și implicit a corpului uman.

Cele trei religii monoteiste împărtășesc la origine același set de tabuuri și interdicții. Vechiul Testament nu e altceva decât Torah iudaică cu unele adăugiri. Coranul se inspiră din ambele.

„Să nu-ți faci chip cioplit” este o interdicție la fel de severă la baza celor trei ideologii monoteiste. Interdicțiile sunt aceleași, iar creștininii nu ar fi trebuit nici să facă statui, nici să se atingă de porc, animal interzis cu strictete creștinilor în cartea de bucate a lui Moise numita Leviticul.

De aici furia iconoclaștilor care, fie în Bizanț, fie în cadrul protestantismului, au căutat să impună cu forța întoarcerea la o religie fără imagini, distrugând icoanele, spărgând statuile și arzând cărțile cu imagini.

În creștinismul pre-renascentist a învins însă curentul reprezentării corpului uman. Analfabeții – majoritatea- aveau astfel în mod direct un acces la imaginarul sfânt, prin decorațiile figurate ale catedralelor, dar și prin omniprezența imaginilor. Pe deasupra, însă, diferența finală si definitivă față de Islam a fost atunci când Occidentul a inceput să publice, de pildă, tratate medicale ilustrate.

Medicina empirică fusese pînă atunci mai dezvoltată în Islam, însă lumea musulmană nu a putut, pur și simplu, avea un atlas al corpului uman cum a fost cel al lui Vesalius, De humani corporis fabrica, publicat la Bruxelles în 1543, din pricina tabuului reprezentării, cel pe care creștinismul îl încălca, deși interdicția sacră era identică la toți monoteiștii.

E drept, și în Islam a existat dintotdeauna un minoritar curent figurativ. Islamul șiit, în special cel din Iran, sau aleviții turci (între un sfert și o treime din populația Turciei de azi) folosesc pe larg imaginile, prelungire firească a miniaturilor persane, iar în Iran circulă chiar un portret al lui Mahomed tânăr, imberb și radios, lucru de neconceput în riguroasele țări sunnite.

Șiismul este însă o disidență în Islam (numele însuși de shi’a înseamnă ruptură), și chiar și în Iran imaginile sunt doar tolerate, iar niciodată încurajate. Despre portretul lui Mahomed tânăr, foarte des expus, se spune, ca o scuză, ca ar fi fost pictat… de un calugăr creștin (cf. reproducerea mai sus).

Dacă, însă, și în crestinișm ar fi învins puriștii dușmani ai imaginilor – iconoclaștii în Bizanț, sau niște pre-reformați în occident – Vesalius nu și-ar mai fi putut publica atlasul corpului uman, iar medicina ar fi rămas, ca în Islamul tradițional, o prelungire a celei antice, bazată pe plante, lipitori și lanțetă.

Iată, încălcarea interdicției „să nu-ți faci chip cioplit” a stimulat așadar progresul, precum și încălcarea tabuurilor alimentare și sociale, identice în textele sacre creștine cu cele ale evreilor. Incurajarea reprezentării. La fel – dacă în Islam ar fi învins curentul șiit, mai tolerant cu imaginile -, ne putem inchipui un potențial de progres artistic, tehnologic și social.

Altminteri, nimic în creștinism, în ideologia textelor sacre, nu încurajează și nu putea lăsa să se prevadă ceea ce s-a întâmplat. Asta, ca răspuns celor care insistă pe „civilizația iudeo-creștină”…

Occidentul s-a dezvoltat, în realitate, încălcând tabuurile iudeo-creștine.

Sursa: europalibera.org