Testamentul lui Grigore Vieru și „râmătorii politici” contemporani

Când era încă printre noi i s-a reproșat slăbiciunea pentru „pomelnice”. Ce erau aceste „pomelnice” care-i supăra atât de mult pe unii?

… În 1988, când URSS și PCUS erau încă în forță, nu era o acțiune lipsită de riscuri să ataci conducerea de partid și de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM). La începutul acelui an, – insist, e vorba de anul 1988! -în cadrul unei adunări generale a Institutului de Limbă al Academiei, am criticat cu text deschis politica Partidului Comunist al RSSM și personal a prim-secretarului PCM (Simion Grossu) în domeniul limbii. Tot în acel an, în iunie apar articolele mele (scrise în colaborare cu V. Bahnaru) „Mai adevărat ca adevărul” (revista „Nistru”, iunie 1988) și „Alfabet pe banca acuzaților” (săptămânalul „Literatura și arta”, 10.06.1989), care, potrivit cercetătorilor, „au dat un nou impuls proceselor de renaștere națională, ce dominau în societate, oferindu-le un fundament teoretico-științific”. Articolele apăreau imediat după eseul lui V. Mândâcanu, „Veșmântul ființei noastre”.

Aceste articole apăreau, cum preciza în „Primul Testament” Gr. Vieru, „în 1988, când încă nu se prăbușise imperiul sovietic” și, mai adaug eu, nimeni nu credea că se va prăbuși. Vieru a înțeles mai bine ca nimeni altul la ce risc ne-am expus, de aceea, anticipând posibilele „măsuri de răspuns” ale partidului, ne-a luat apărarea într-un articol publicat în „Literatura și arta”. Luarea lui de atitudine a tras mult la cântar…

Acum să revenim la „pomelnicele” poetului. Am recitit „Primul Testament”, prezentat la adunarea generală a Academiei și „Al doilea Testament”, prezentat în fața Adunării consacrate împlinirii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România. În esență, aceste testamente sunt un imn de recunoștință față de toți acei care au trudit la zidirea și păstrarea Limbii Române…Iată care era rostul „pomelnicelor” lui Vieru…

Azi se fac „topuri”, în afara oricăror criterii valorice și morale: pe timpul lui Vieru încă nu apăruse această modă, el însă simțea nevoia stabilirii unor ierarhii și valori. Da, uneori Vieru a fost foarte generos, dar această „slăbiciune”, generozitatea, e proprie numai oamenilor cu adevărat mari, care își slujesc Cetatea, nu burta suverană. Detractorii poetului se fac a uita că primul „pomelnic” Vieru l-a făcut încă în anii “60. Iată cum le răspunde însuși poetul „prietenilor” săi: „Domnii tovarăși scriu în presa lor cum că suntem plătiți pentru unionism de către statul român. Îi informez că încă prin anii ”60 ai secolului trecut în una din cărțile mele (e vorba de „Numele tău” – n.n.) am inclus câteva poeme unioniste dedicate lui Arghezi, Blaga, Brâncuși, Sorescu, Stănescu, Labiș”… E clar pe cine irita aceste „pomelnice”: pe acei pe care și azi îi irită grozav aceste nume.

P.S. Îmi cer scuze de la cititor pentru lipsă de modestie de care am dat dovadă, evocând aspecte legate de persoana mea. Am făcut aceste lucruri, după mai bine de un sfert de veac de la acest eveniment, din două motive.

Primul. Un pretins „analist politic” (în realitate un râmător politic) – nu-i dau numele, pentru că ar fi o batjocură apariția numelui acestuia alături de cel al lui Gr. Vieru! – mă atacă murdar, declarând că pe timpul URSS aș fi fost, chipurile, „secretar PCUS al Academiei de Științe”… Astfel, gestul meu e unul de apărare legitimă.

Al doilea motiv. Golanii de presă care ieri l-au asasinat moral pe Gr. Vieru azi s-au „reciclat” în …liberal-democrați anticomuniști și-i slujesc pe acei care ieri au greblat voturi cu numele lui Vieru.

Să nu uităm nici de aceștia, fiindcă spunea Vieru: „Nu ești orb atâta vreme cât știi cine ți-a scos ochii”. Lupta în care a căzut poetul nu s-a terminat, să nu orbim, deci…