Trăiască scandalurile politice, trăiască democraţia!

Multă lume e dezgustată de „scandalurile din Alianţă” – dezgust stimulat, din cele mai nobile intenţii, şi de presă. Domnilor, exclamăm noi teatral şi sincer îngrijoraţi, nu de aceea v-am ales ca să faceţi scandaluri, ci să lucraţi pentru ţară! Evident, această poziţie place foarte mult unei părţi a societăţii, dar şi mai mult place acelei părţi a elitei politice, care este interesată să nu se facă „scandaluri”, să fie „linişte”, „stabilitate” şi „atmosferă de conlucrare”. Cetăţenii simpli, care la modul sincer sunt dezgustaţi de scandalurile din Alianţă, nu realizează întotdeauna că politicienii care deplâng „lipsa de stabilitate” şi „lipsa unei atmosfere de conlucrare” în AIE nu sunt ghidaţi de gândul la progresul ţării, ci mai ales de anumite interese. Haideţi să ne amintim de „atmosfera de conlucrare” care a existat timp de opt ani în fosta conducere a fostei guvernări comuniste: nici un scandal, nici o ilegalitate! Principiul acestei guvernări era: furăm ca în codru, dar să nu ne ştie nimeni.

Iată de ce, când ne pronunţăm contra scandalurilor, să nu aruncăm şi pruncul odată cu apa, fiindcă nu toate scandalurile sunt condamnabile. Pe lângă latura lor „dezgustătoare”, scandalurile politice din Alianţă au şi partea lor extrem de pozitivă, cu efecte sanitare, fiindcă orice „scandal” mai înseamnă şi transparenţă, polemică publică, dezbateri publice, dezvăluirea zonelor cancerigene ale guvernării. Evident că nu toţi politicienii doresc acest lucru, iar cei cu „pufuşor pe botişor” întotdeauna se vor pronunţa împotriva „scandalurilor”, vor opta pentru „stabilitate” şi „conlucrare” în sânul AIE, în numele „respectului faţă de electorat”! Bineînţeles că, oximoronic vorbind, noi am dori ca scandalurile să fie… civilizate, acest lucru însă – mai ales la noi, la moldoveni – încă nu este posibil, din păcate.

În acest context, o întrebare de principiu pe care trebuie să ne-o punem este următoarea: A avut de pierdut sau de câştigat societatea de pe urma „scandalului cazinourilor” şi care sunt laturile (şi efectele) lui pozitive? „Scandalul cazinourilor” a demonstrat lipsa de cultură politică a protagoniştilor şi, implicit, a întregii clase politice; incapacitatea politicienilor noştri de a purta o polemică civilizată, de a opera cu argumente, dar nu cu poalele ridicate. L-am ştiut pe Ioniţă (de la televizor!) ca pe un om volubil, expansiv, dar cu simţul dreptăţii, cu frică de Dumnezeu, care nu poate minţi şi jigni pe cineva. De aceea, mare mi-a fost decepţia când am făcut cunoştinţă cu prima lui reacţie la dezvăluirile lui Mihai Ghimpu. În loc să explice clar şi argumentat, calm, cu simţul responsabilităţii şi al respectului, înainte de toate, faţă de sine, dacă este sau nu implicat în acest scandal, Ioniţă a trecut direct la parabole şi insinuări, atacându-l pe Ghimpu în stilul şefului său de partid: „Stăpânul a dat comandă şi Grivei latră. Dacă vă interesează cine e stăpânul, uitaţi-vă la cine se gudură Grivei şi la cine latră el în ultimul timp. Totul este foarte clar”. (Apropo, presa guvernamentală imediat a venit cu „explicaţiile” de rigoare: „În ceea ce ţine de stăpân, chiar dacă nu-i spune pe nume, din cuvintele lui Ioniţă se înţelege că este vorba despre vicepreşedintele PD, Vlad Plahotniuc, pe care Vlad Filat l-a calificat drept păpuşarul politicii moldoveneşti”.)

Chiar că totul e clar, vorba lui Ioniţă, în afară de un lucru: numindu-l pe colegul său de Alianţă „Grivei care latră şi se gudură pe lângă stăpân”, Ioniţă a fost conştient că nu procedează creştineşte şi comite un delict moral? Mihai Ghimpu are un CV politic pe care Veaceslav Ioniţă nu-l va avea, probabil, niciodată. Cu toate plusurile şi minusurile sale, despre care am scris şi noi de mai multe ori, Mihai Ghimpu a fost unul dintre liderii Mişcării de eliberare naţională din RM, unul dintre deputaţii care au votat Independenţa tării în care Ioniţă este astăzi deputat. În cei opt ani de comunism, Mihai Ghimpu a fost cel care a făcut ceva ca schimbarea din 2009 să se producă şi acest fapt, în opinia mea, impune un minimum, dacă nu de respect, cel puţin de prudenţă în alegerea cuvintelor. (Ioniţă nu ar trebui să uite că a ajuns să fie deputat fără a se implica prea adânc în bătălia politică, stând la călduţ şi scriind studii şi analize – de altfel, foarte bune! -, fiind bine plătit din banii donatorilor occidentali, fără a se expune riscurilor la care s-a supus Mihai Ghimpu. Nu-i reproşez acest fapt lui Ioniţă, ci constat doar o stare de lucruri.)

Un alt fapt urât pe care trebuie să-l constat este atitudinea dispreţuitoare, boierească a lui Ioniţă faţă de oponentul său, atitudine care denotă deja un stil – un stil copiat de la şeful său de partid… Fiind întrebat „Cum de s-a întâmplat că, după adoptarea de către Parlament a unui text de lege, în „Monitorul Oficial” a fost publicat altul?”, Ioniţă „răspunde” cu o îngâmfare demnă de un vechil proaspăt parvenit: „Ghimpu nu este persoana care să spună ce să fac eu. Nu ne interesează Grivei”. Vai, vai, vai, cât de sus am urcat, ce măreţi suntem! Nu mai coboară Ioniţă atât de jos ca să-l intereseze ce latră un oarecare Grivei-Ghimpu (pe care, apropo, el, Veaceslav Ioniţă, l-a votat cândva la funcţia de preşedinte al Parlamentului)! Acest „răspuns” l-a desfiinţat însă pe… Ioniţă, nu pe Mihai Ghimpu! (Acest răspuns, apropo, aminteşte uluitor de „răspunsurile” pe care le dă presei purtătorul de cuvânt al premierului – răspunsuri devenite deja antologice şi care vor ocupa un loc aparte într-o eventuală istorie a tranziţiei RM de la totalitarism la democraţie: „Prim-ministrul nu comentează aceste afirmaţii”, după care urmează, evident, „comentariile de rigoare” ale purtătorului de cuvânt… Este foarte rău că premierul nu comentează exact atunci când trebuie să comenteze…)

„Scandalul cazinourilor” a mai pus în lumină un lucru – fie slaba pregătire, fie „fragilitatea” aparatului funcţionăresc al Parlamentului şi Preşedinţiei, şi posibila lipsă de imunitate a acestuia faţă de „boala secolului”: mita şi corupţia. Acesta, sunt convins, este subiectul care trebuie discutat în continuare, ca să ne lămurim definitiv cine se face totuşi vinovat de ceea ce s-a întâmplat. (Eu, unul, încă nu m-am lămurit…) Cel mai prost lucru care se poate întâmpla acum este trecerea acestui scandal în categoria „conflictelor îngheţate” şi revenirea la „stabilitate şi conlucrare” în sânul Alianţei. Să fim conştienţi – democraţia înseamnă şi scandaluri, fie ele şi mai puţin civilizate, iar scandaluri nu există numai acolo unde nu există democraţie. Aşadar, trăiască scandalurile politice, trăiască democraţia!