Şi totuşi, îi era frică… doar erau împreună de cinci ani. Timp în care au reuşit să-şi facă vise comune şi să le realizeze, au descoperit ţări noi, fiind alături unul de celălalt când au pierdut oameni dragi.
Acum, ea simţea că nu mai există doar un drum pentru amândoi. Erau în faţa unei răscruci, unde puteau alege doar stânga sau dreapta, fără „înainte”. Realiza că nu-i ţinea nimic împreună – nici copiii, nici vreun certificat de la starea civilă. Poate îi mai ţinea doar dorinţa părinţilor, care aduceau mereu vorba despre un nepot ce va moşteni părul ei negru şi ochii lui albaştri.
Demult, cineva îi spusese să-şi aleagă viitorul soţ, întrebându-se dacă la pensie va avea ce discuta cu cel de lângă ea. Astăzi, cel mai dificil proces i se pare cel de a alege un subiect interesant pentru amândoi. Discuţiile comune din ultima perioadă se limitau la „Ce-ai mai făcut?” sau „Ce mâncăm diseară?”.
Se gândea la toate acestea în timp ce pregătea cina – mâncarea lui preferată. Însă, cât ar fi dat să fie acum la concertul de flamenco, unde o invitase o veche amică. Sunetul cheii mişcându-se în broască o făcu să tresare şi zâmbi trist.
După ce el o complimentă pentru cină şi-i povesti ce făcuse la serviciu, ea îşi dădu seama că gândurile ei nu erau în timpul prezent. Parcă ar fi avut un buton, care se declanşa automat la auzul vocii sale. Se simţea o străină alături de el, altcineva râdea la glumele lui sau îi răspundea la comentarii. Atunci, cu un pahar de vin roşu în mână, ea începuse: „Dragule, trebuie să vorbim…”.
Silvia Ursu
psihologie@timpul.md
Timpul Suplimentul Femeia
