Nu e nevoie ca mass-media să ne prezinte noii pictori români, cu realizări de la porno la milioane de euro. Nu.
Noi îl avem pe Nicu Grigorescu. El e zugravul de biserici și pictorul sufletului arhaic românesc, el ne-a lăsat ciobănași, fete, flori, țărăncuțe, șipote, pluguri, turme pe umblet, peisaje de țară.
Nimeni n-a mai simțit asemenea lui și la cum ni se arată vremurile, nu va avea pereche în veci.
Grigorescu este pictorul nostru național, cel mai mare din pleiada acestor sufletiști răsăriți din mijlocul țărănimii cu o țâră de școală.
El a fost incorect politic. Își iubea țara. În testament a lăsat o bursă pentru 1-2 ,,români de neam românesc’’, pentru a studia, iar ,,subiectul va fi absolut românesc, luat din istoria noastră, sau din viaţa de toate zilele, de preferinţă scene ţărăneşti’’.
Nu mai e mult și neomarxiștii ieuropeni vor ataca și operele sale.
Nicolae Grigorescu a văzut lumina zilei în a cincisprezecea zi de mai a lui 1838, într-o familie de ţărani din satul Pitaru, judeţul Dâmboviţa. El a fost întotdeauna mândru de originea sa, în pânzele sale redând frumuseţea trăsăturilor fizice şi sufleteşti ale oamenilor din popor, definind ,,sufletul poporului şi glorificând natura patriei sale’’, cum avea să spună B.Şt. Delavrancea.
A fost al şaselea născut în familia scăpătată. ,,Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuţa de ea, şi-a învăţat singură să citească şi să scrie, ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte. Că ce şcoli erau pe vremea aia?’’ – avea să scrie în însemnările sale.
Nicu – aşa cum semna el primele pânze – şi-a făcut ucenicia în atelierul unui iconar bucureştean, unde este nevoit să intre învăţăcel, ajungând astfel ,,zugrav de icoane’’, cum îl numeşte Iorga. A învăţat singur franţuzeşte, pentru a pleca la şcoală la Paris şi pe când era doar vreo 15 ani pictează un tablou reprezentându-l pe Mihai Viteazul. Văzut de aga (polițaiul) Bucureştilor în vitrina unui zugrav, va fi dus și cumpărat de chiar domnitorul Barbu Ştirbei cu 100 de galbeni.
Împodobeşte cu pictură aşezămintele monahale din Băicoi (1853), Pitarul (satul său natal), Zamfira de pe Valea Teleajenului (1856), Căldăruşani (1854-1856), Agapia și Sf. Spiridon.
La mânăstirea Agapia îl cunoaşte pe Mihail Kogălniceanu, care îl va sprijini prin acordarea unei burse de studii la Paris. Aici, la Barbizon, în pădurea Fontainbleau, cunoaşte dintre francezi pe Corot, Millet, Diaz, maeştri ai penelului care-i vor marca stilul operelor sale. Va călători la Paris, Constantinopol, Roma ori Atena, oraşe care însă nu-i vor zăpăci minţile, precum a făcut cu atâţia ironizaţi de Caragiale sau despre care a scris Eminescu: au plecat boi şi s-au întors vaci.
Două dintre tablourile sale sunt cumpărate de Napoleon al III-lea. A participat ca artist pictor la Războiul neatârnării (1877-1878).
A iubit nespus zările largi şi cerul curat al verii, plaiurile câmpinene şi doftănene, cum bine se ştie din 1885 poposind tot mai des pe aici, după călătoriile prin ţară şi după Bucureştiul unde avea un atelier pe ulița Batiştei. Trăgea înt-o bătrână casă, cu ogradă largă, unde fusese pe vremuri hanul cărăuşilor ce luau drumul Braşovului sau a celor care aduceau vitele, că de aia îi zice batiște, bătătoriște.
În 1891 se stabileşte definitiv la Câmpina, pe o stradă retrasă, într-un loc curat, nu departe de parcul chimistului Constantin Istrati (azi aici e Școala de poliție), unde îşi construieşte o căsuţă în stil tradiţional.
În casa de la Câmpina pictorul a trăit în ultimii ani din viaţă (1904-1907), unde s-a retras împreună cu soţia, Maria Danciu, şi fiul, Gheorghe. Casa a fost devastată de nemți și refăcută în 1955.
Nicolae Grigorescu a pictat şi în aşezările vecine Câmpinei. La Şotrile el pictează ,,Casă la Şotrile’’, iar pe Valea Doftanei a lucrat două tablouri, dintre care unul este intitulat „Casa cu liliac’’ a săteanului Gheorghe Văsi Stanciu din Trăisteni. Celălalt reprezintă schiţa unei vechi biserici existente în 1873 în satul Teşila, opera putându-se astăzi admira la Muzeul memorial ,,Nicolae Grigorescu’’ din municipiul Câmpina. Ciobănaşi, ţărăncuţe, care cu boi, felurite peisaje, flori, şi atâtea alte minuni ale plaiurilor prahovene şi doftănene au constituit modelele sale. „Şi-a cântat ţara în culori’’ – avea să spună Vlahuţă – iar la expoziţia din 1897 parcă a vrut să redea boului însemnătatea pe care a avut-o în istoria noastră de ţărani plugari şi ciobani.
Din 136 de pânze, 63 aveau ca subiect boii.
Azi nu prea mai avem boi în grajduri, în schimb avem boi pe pășunea statului.
El a înfăţişat aspecte din natură şi personaje de pe Valea Doftanei, din Teşila, Trăisteni, Brebu şi Pietriceaua: Şipot la Brebu, Spre Telega, Pe Valea Doftanei, Cărăuşii cu sare, Spre bâlci, Ciobănaş de pe Valea Prahovei, Ţărancă de la munte, Ţărancă cu ulcior, Ţărancă voioasă, Ciobănaş, sunt pânze realizate în comuna noastră. Astăzi, o frumoasă poiană de pe Muscelul Câmpinii aminteşte de locul unde zăbovea adeseori marele artist – ,,Poiana lui Grigorescu’’.
Din nefericire, multe dintre lucrările sale au fost trimise în timpul primului război mondial la Moscova, cu Tezaurul.
Câmpinii i-a lăsat un teanc de gravuri.
S-a stins la 16 iulie 1907, în odaia sa câmpineană, cu ochii pe ferestruica ce da spre munţii suri. Se spune că zile întregi câinele nu i s-a mai oprit din urlet!
La înmormântarea sa de la Câmpina, trupul său puţinel, aşezat în sicriul de brad a fost fi purtat pe ultimul drum de un car tras de patru boi falnici, împodobit cu florile de câmp pe care le-a îndrăgit atât de mult şi cu crengi de brad.
La crucea de căpătâi a lui, de pe str. Bobâlna din Câmpina, am aprins și eu o lumânare, cugetând la cel ce-a fost cel mai mare pictor al nostru.
Vă las, în final, cu o superbă zicere a lui Iorga:
„Nu e nevoie să-ţi dorim, bătrâne, ca ţărâna să-ţi fie uşoară. Cui altuia i-ar putea fi mai dulce decât ţie, care ai fost prietenul cel mai călduros al acestei ţărâne, cu toate florile ei, cu toată podoaba ei …
Eşti cel mai mare poet prin culori al Românimii adevărate, al vieţii ţărăneşti, al idilei păstoreşti milenare’’.
Fie-i țărâna ușoară!
Florin Șinca
