Valentin Chilat: „Şi România a umplut buzunarul lui Birştein”

În scurt timp după ce a devenit deputat în 2001, Valentin Chilat urma să plece într-o vizită privată peste hotare. Însă paşaportul tocmai îi expirase şi trebuia să-şi facă de urgenţă altul. Aflând că perfectarea actului într-o zi l-ar costa 100 USD, a rămas perplex. Recunoaşte că nu avea asemenea bani, căci salariu de deputat era pe atunci de 1500 de lei. În aceeaşi seară a aflat de la nişte rude din Ucraina că acolo paşapoartele sunt mult mai ieftine. „Ce-i cu porcăria asta?”, s-a întrebat şi a decis să afle ce coace la mijloc. Încă nu ştia nimic despre afacerile lui Birştein în RM, dar a reuşit să afle detalii incredibile din construcţia „mafiei paşapoartelor” numai după ce a furat contractele cu Birştein de la Curtea de Conturi (CC).

„Am furat contractele de la Curtea de Conturi”

– Dle Chilat, cum aţi reuşit să obţineţi contractele – secrete, la acea vreme – între RM şi firmele lui Birştein?
– Mai întâi am solicitat, printr-o interpelare, de la Vladimir Molojen, şeful Departamentului Tehnologii Informaţionale (DTI) şi de la toate instanţele competente, informaţii despre structura preţurilor la paşapoarte. Nimeni nu mi-a răspuns. Am solicitat şi o întâlnire cu Molojen, dar el a refuzat – în 2001, Voronin i-a permis să construiască o maşinărie de făcut bani, creându-i o structură aparte, DTI – instituţie care anterior aparţinea Internelor -, şi dându-i în subordine Direcţia principală a stării civile, Camera Înregistrării de Stat şi Direcţia de informatică a Ministerului Transporturilor. Am înţeles că e vorba de o mare porcărie. Cineva mi-a şoptit că, în anii 1993-1995, Curtea de Conturi (CC) efectuase un control la MAI. Şi Vasile Pentelei, şeful Curţii, mi-a permis să fac cunoştinţă, la faţa locului, cu rezultatele controlului. Mi-a dat hotărârea Curţii, care era secretă…

– Cum putea să fie secretă o hotărâre a CC?
– Asta m-a făcut şi pe mine să mă întreb: de ce ei pot să încalce legea şi să fure ţara, dar eu n-aş putea să le fur contractele? Şi chiar le-am furat. Am intrat în alt birou, i-am spus unei fete că-s deputat şi am rugat-o să-mi facă nişte copii la xerox. Ea nu a văzut că hârtiile sunt secrete. Aşa am aflat tehnologia de fabricare a milioanelor de către Birştein. I-am spus lui Roşca: „Măi Roşca, uite ce-am aflat!”. Şi el a zis: „Hai-hai, lucrează!”. La început mă susţinea – probabil că banii lui Birştein nu erau împărţiţi şi cu el. Apoi am mai căutat acte, ca să ajung exact la ceea ce a publicat TIMPUL săptămâna trecută.

„Probabil, Birştein i-a îmbătat pe ai noştri şi au semnat contractul”

– În 1996, Garda Financiară a constatat că, timp de zece ani, „afacerea paşapoartelor” poate aduce RM un prejudiciu de 100 mln. USD. Credeţi că e o cifră corectă?
– Calculele mele arată că, până în 2005, Birştein trebuia să scoată din afacerea asta 102 mln. USD – bani ce reprezentau supraplata de 40% la costul tuturor actelor, plătită de fiecare cetăţean în parte. Clauza era stipulată în acordul adiţional la contractul din 1993, încheiat la 29 aprilie 1996. În acelaşi acord există un grafic, care prevede numărul minim de documente ce urmează să fie perfectate anual. Astfel, în zece ani, DTI urma să elibereze cel puţin 1 mln. 330 paşapoarte, peste 12 mii de buletine de identitate, 6600 permise de conducere şi 924 de alte documente. La insistenţa mea, Molojen m-a informat că, până în 2002, plătise deja în acest sens 23 mln. USD. Să ştiţi că şi România a umplut buzunarul lui Birştein. În 2001-2003, RM a primit de la guvernul român un grant de 390.949 USD pentru perfectarea paşapoartelor studenţilor înmatriculaţi peste Prut, ale oamenilor de cultură şi altor categorii de persoane. Românii au venit cu intenţii nobile, dar Molojen şi Voronin şi-au bătut joc de ei şi au completat buzunarul lui Birştein…

– În 1992, Guvernul Muravschi a tipărit peste cinci milioane de blanchete pentru paşapoarte la o tipografie germană, la preţul de 1,02 USD pe bucată. Care, în acest caz, ar fi trebuit să fie preţul real al unui paşaport?
– Cel mult 100 de lei, dacă adăugăm taxele de stat şi alte cheltuieli. Adevărul e că nu găsesc nicio logică în tipărirea a peste cinci milioane de paşapoarte pentru o ţară cu patru milioane de cetăţeni, vreo 40% din care nu călătoresc. Cred că şi aici s-a implicat Birştein. Probabil, încercând să învârtească nişte bani, i-a îmbătat undeva pe ai noştri şi au semnat contractul. Am furat de la CC şi o notă a MAE adresată ministrului Finanţelor, Valriu Chiţan, unde se arată că o parte din blanchetele primite din Germania se afla la MAI, alta la MAE, iar restul – în Aeroportul Chişinău. Apoi am aflat că cele din Aeroport s-au aflat într-un depozit şi a plouat peste ele, iar Procuratura m-a informat că 520 de paşapoarte, în general, au dispărut… De facto, în RM au fost aduse doar 3 mln. 909 blanchete, iar peste un milion au rămas în Germania.
Când am aflat toată porcăria, am avut o intervenţie în Parlament, am organizat şi o conferinţă de presă, dar… nimeni nu mă lua în serios.

Alţi ostaşi ai lui Birştein: Ostapciuc, Mişin, Neguţa, Stepaniuc, Stoikov, Braghiş, Roşca…

– Totuşi, investigaţiile dvs. au fost examinate de Comisia parlamentară pentru securitatea naţională, condusă de Stoikov. De ce n-a urmat un rezultat?
– Eu ceream crearea unei comisii de anchetă pe acest caz, dar Eugenia Ostapciuc şi Andrei Neguţa (actualul Ambasador al R. Moldova la Moscova – n.r.) mi-au sărit în cap: „N-om face comisie la fiece moft al Opoziţiei!”. Cel mai tare Molojen era apărat de Vadim Mişin. Solicitam rezilierea contractului şi demiterea lui Molojen, dar Stoikov îmi tot spunea „că totul e în regulă”. Iar Stepaniuc: „Ce te bagi? Ce-ţi trebuie?”. Toată armata comunistă se pornise contra mea. S-a împotrivit şi însuşi Braghiş, care insista categoric că trebuie să îndeplinim clauzele contractului… La urmă, l-au invitat pe Molojen la o şedinţă a Biroului Permanent, nu ştiu ce au vorbit în lipsa mea, după care comisia lui Stoikov urma să prezinte în parlament o notă informativă. M-am bucurat sincer când comisia a confirmat neajunsurile menţionate de mine şi a propus revederea contractului în scopul micşorării costului paşapoartelor. Dar tot ei – vă închipuiţi?! – au pus problema pregătirii propunerilor pentru prelungirea contractului… Dacă erau comuniştii pentru binele poporului, de ce au lăsat cetăţenii să fie jecmăniţi? Pentru că Birştein îl hrănea deja pe Voronin şi îi plătea sejururile la Karlovy Vary. Apoi, printr-o hotărâre din 14 aprilie 2003, Parlamentul a împuternicit Guvernul să poarte negocieri cu tipografia germană în scopul distrugerii blanchetelor neachiziţionate şi al rezilierii contractului din 1992, iar pe Molojen – să prezinte propuneri referitor la prelungirea contractului din 1993. Pe urmă, Roşca a declarat înflăcărat că Voronin şi Ostapciuc sunt ostaticii lui Birştein. El îşi făcea reclamă, căci, în realitate, n-am fost susţinut de nimeni. Iar eu nu puteam să merg singur contra unei maşinării care mă strivea. Înainte de şedinţa parlamentului, un necunoscut m-a întrebat la telefon de ce mă ocup de acest caz. A doua zi m-a sunat iarăşi şi m-a sfătuit să mă mai gândesc… Îmi era frică pentru fii mei şi i-am sunat în România, rugându-i să fie atenţi. Atunci mi-am cumpărat şi pistol… Dar s-a terminat totul. Când i-am propus mai târziu lui Roşca să vedem ce se întâmplă cu paşapoartele, el mi-a replicat: „Ce-ţi trebuie? Nu te băga!”. M-am blocat… Cred că-l cumpărase Birştein şi pe el. Devenind apoi membru al Guvernului şi având toate actele şi pârghiile necesare, Roşca a tăcut… Când am priceput că e cu piatra în sân, am pus cruce pe el şi am ieşit din PPCD…

„Pentru Biştein nu contează culoarea politică”

– Cum a ajuns piatra în sânul lui Roşca?
– Credeţi că ne-a purtat degeaba prin Piaţă? El nici nu era deputat, ci strigălău în Piaţă. Înţeleg că protestele din 2002 au fost provocate de Voronin, pentru a-şi consolida electoratul. Astăzi, Roşca îşi reia oficiul din copaci, dar în spatele îi stă Tkaciuk. Ambii sunt protejaţi de acolo, de unde vine gerul ăsta năprasnic – din Est. Cred că ruşii nu-i pot ierta lui Băsescu instalarea Scutului anti-rachetă şi sunt nemulţumiţi de guvernarea pro-europeană de la Chişinău.

– Şi totuşi cine dintre demnitarii moldoveni au fost cei mai apropiaţi de Birştein?
– Pentru Birştein nu contează culoarea politică, ci banul. Toate campaniile electorale ale SRL-urile noastre politice mai importante au fost finanţate de el. Aş începe de la Snegur şi Lucinschi, dar cel mai urât a procedat Voronin. Dar mai sunt implicaţi mulţi. Am impresia că Molojen nu a rămas degeaba şef la „Registru” şi sub Guvernul Filat-1. Banii, banii şi iar banii şi-au jucat rolul, iar „Registru” a fost un borcan de miere, de care se lipeau toate muştele şi spurcăciunile. Mă bucur că astăzi Filat ridică problema asta, dar nu e vorba aici de un arac raider, ci de neglijenţa factorilor de decizie, care şi-au umplut buzunarele. Sper ca măcar Filat să nu se lase cumpărat de Birştein.