Istorie

Veacul fanarioţilor (1711-1821)

Dar trebuie spus că a fost cel mai mic rău dintre relele posibile, fiindcă în momentul când turcii s-au temut că noi am fi putut trece de partea Austriei sau a Rusiei, n-aveam şanse să redevenim independenţi. Puteam ori să fim paşalâc, ori să avem guvernatori greci veniţi de la Constantinopol. A doua variantă era de preferat, cu atât mai mult cu cât primii domnitori fanarioţi nu au fost răi.

Nicolae Mavrocordat avea o bunică muşatină şi se considera os de domn. Tatăl său, vestitul mare dragoman Alexandru zis Exaporitul, adică „păstrătorul tainelor”, era un om de o mare iscusinţă şi inteligenţă, încât el a negociat tratatul de la Karlowitz, din 1699, prin care turcii părăseau toată Ungaria şi Transilvania, precum şi părţi din Serbia şi Croaţia. Iar turcii nu i-au tăiat capul. Au tăiat capul ministrului turc, dar el a rămas în viaţă, şi amândoi fiii lui, Nicolae şi Ioan, vor deveni voievozi ai Munteniei şi Moldovei. Soţia lui, Sultana Hristoscoleos, era fiica domniţei Casandra a Moldovei, strănepoată a lui Ştefan cel Mare.

Toate familiile fanariote care au venit pe urmă, în afară de un fel de nebun care s-a numit Nicolae Mavrogheni (1786-1790), au ajuns a da domnitori, înrudiţi cu Mavrocordaţii, ca şi când ar fi fost os de domn „de gradul doi”, chiar şi Ghiculeştii, care domniseră deja în secolul XVII, şi cele două familii de origine română, Racoviţă şi Callimachi (Călmaşul). Epoca fanariotă n-a început deci printr-o ruptură totală cu trecutul. Boierii noştri, sau chiar poporul, nu au simţit o schimbare de regim. Cu vremea însă, situaţia a devenit din ce în ce mai grea. Toţi aceşti domnitori fanarioţi care, ca să ajungă domni, dădeau bani la Poartă, ba şi peşcheşuri pe la viziri, au adus din ce în ce mai mulţi oameni de-ai lor, din Fanar (cartier din Constantinopol) , rude sau creditori.

Majoritatea însă sunt familii care fac comerţ şi acum se îmbogăţesc, iar, pe de altă parte, Poarta – adică sultanul şi vizirii săi – alege dintre ei administratori ai împărăţiei. De ce? Fiindcă turcii, din cauza unei interpretări integriste a religiei lor, nu învaţă limbile creştinilor, considerate ca „spurcate”! Au deci nevoie de aceşti greci care au învăţat limbi apusene, italiana, franceza, precum şi latineşte, şi-i folosesc ca tălmaci şi „funcţionari”, cum am zice azi. La mijlocul secolului al XVII-lea ei înfiinţează postul de „Mare Dragoman”, adică mare interpret pe lângă sultan şi marele vizir, post care chiar de la al doilea lui titular, Alexandru Mavrocordat, capătă o importanţă nebănuită, din cauza pătrunderii în mai toate secretele guvernului şi a legăturilor cu toţi trimişii puterilor străine (să nu le zicem tuturor „ambasadori”, în acele vremi titlul era rezervat numai pentru două-trei mari puteri).

Primii doi domni Mavrocordat au fost mai întâi mari dragomani, pentru a fi apoi numiţi de Poartă voievozi în Muntenia sau Moldova – şi a devenit aproape o regulă: fanariotul ambiţios, care visa să ajungă domn în Principate, ştia că trebuie să ajungă întâi mare dragoman.
În veacul al XVIII-lea – de la 1711, în Moldova, respectiv de la 1716 în Muntenia – încep vremuri foarte grele pentru ţările noastre. De aceea a apărut ideea că tot răul vine de la domnii fanarioţi, ceea ce în parte e nedrept. Nu ei au fost cauza răului, ci acel regim turcesc dur şi corupt, caracteristic perioadei de decadenţă a Imperiului Otoman. Din nevoia de a stoarce bani pe orice cale, s-a ajuns la vânzarea tronurilor de la Iaşi şi Bucureşti pe bani grei. Şi la suma „oficială” se adăugau daruri, peşcheşuri, către marele vizir sau alţi demnitari care înlesniseră „târgul”. Domnitorul, plin de datorii, îşi aducea creditorii cu el, îi făcea boieri la noi în ţară, ca să se căpătuiască. S-a ajuns astfel la o situaţie şi mai grea decât în veacul al XVII-lea, cu o şi mai mare sărăcire a păturii ţărăneşti, ba şi cu nemulţumirea boierilor pământeni.

Întru apărarea domnilor fanarioţi, trebuie să semnalăm şi câteva aspecte pozitive – şi este meritul lui Nicolae Iorga de a fi fost primul care a subliniat faptul. Unii dintre aceşti domni fanarioţi au fost oameni de cultură şi s-au arătat dornici de a introduce unele reforme în administrarea ţării, în special, Grigore II Ghica şi vărul său Constantin Mavrocordat. Acesta din urmă, om de înaltă cultură şi de netăgăduită cinste, a domnit de zece ori (în ambele principate) şi s-a preocupat de soarta poporului. El e domnitorul care a suprimat la noi şerbia. Mai întâi în Muntenia, în 1746, apoi în Moldova, în 1749, după îndelungi sfătuiri cu Adunările de stări, a decretat că ţăranii care lucrau pe moşiile altora nu mai erau legaţi de glie, şi de asemeni a limitat numărul de zile de clacă la 6 pe an în Muntenia şi 12 în Moldova (trebuie subliniat că în ţările învecinate – Transilvania, Polonia, Rusia, chiar şi în Prusia Orientală, numărul zilelor de clacă urca uneori la mai multe pe săptămână! De altfel, şerbia în aceste ţări n-a fost desfiinţată decât în veacul următor). Trebuie însă adăugat că, prin uşurarea controlului statului, peste capul boierimii, şi concomitent cu creşterea exigenţelor băneşti ale turcilor, reforma a fost interpretată de duşmanii lui Mavrocordat ca o înăsprire a regimului fiscal, şi pesemne că la fel îl vor fi interpretat adesea şi ţăranii care fugeau de recensământ, astfel încât s-a putut crede multă vreme că populaţia ţărilor, sub Mavrocordat, scăzuse efectiv la jumătate. De fapt, fusese numai fuga de recensământ.

Constantin Mavrocordat a reformat şi cinul boieresc: conform noii sale orânduiri, nu mai erau consideraţi boieri decât dregătorii de diverse ranguri, de la Curte sau din ţară, iar dacă într-o familie nu se mai alegeau dregători două generaţii la rând, membrii acelei familii decădeau la rangul de mazili, categorie mai puţin privilegiată, între boieri şi moşneni (răzeşi). Cu acest regim, boierimea a devenit mai dependentă de domnie. În orice caz, Constantin Mavrocordat, în cele zece domnii, nu s-a îmbogăţit. Ultima oară când i se dă domnia, în Moldova, în 1769, din cauză că a început un nou război cu ruşii, iar Poarta are nevoie de un bun administrator, e atât de sărac încât sultanul îi dă mai multe pungi de bani ca să-şi poată pregăti plecarea! Mavrocordat soseşte în Moldova, încearcă să apere cu armată turcă graniţa, dar nu reuşeşte, cade prizonier şi e omorât de un soldat rus care-l loveşte cu patul puştii în cap. Comandantul rus, cam ruşinat, i-a făcut totuşi o înmormântare domnească.

O generaţie după el, mai avem doi domni Mavrocordaţi, amândoi numiţi Alexandru. Al doilea fuge în Rusia, în 1786, pe vremea Ecaterinei a II-a, şi cu el încetează dinastia domnilor Mavrocordaţi. Fanarioţii au început să trădeze Poarta!

După „trădarea” Mavrocordaţilor, regimul fanariot mai durează vreo 35 de ani, cu domnitori din familiile Moruzi, Ipsilanti, Hangerli, Şuţu, Caragea şi Callimachi (aceştia de origine moldoveană, Călmaşul, cu numele elenizat). Opresiunea, corupţia, nedreptatea sunt din ce în ce mai stridente, mai greu de suportat – şi de atunci se păstrează amintirea că toate nenorocirile ţării vin de la regimul fanariot. La acreditarea acestei versiuni au contribuit în veacul următor şi boierii pământeni care încercau prin această afurisire retrospectivă să se spele de păcatul de a fi îndurat acel regim… Şi uneori de a fi profitat de el.

Totuşi, în acest răstimp se cuvine semnalată cel puţin o cârmuire mai umană în Muntenia, cea a lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) care, împreună cu sfetnicul său, Ienăchiţă Văcărescu, mare boier dar şi mare învăţat, a gospodărit bine ţara în cursul unei domnii relativ lungi pentru acele vremi.

De semnalat de asemeni că în cursul a două dintre ultimele domnii fanariote, a lui Ioan Caragea în Muntenia (1812-1818) – cel vestit din cauza ciumei din zilele lui! – Şi a lui Scarlat Callimachi în Moldova (1812-1819), s-au alcătuit primele două coduri relativ moderne din ţările noastre – întâiul, rămas apropiat de tradiţia bizantină, al doilea, mai influenţat de dreptul austriac.

Un alt aspect care trebuie subliniat este efortul în domeniul culturii. S-a constatat de curând că în epoca fanariotă s-au tipărit mai multe cărţi în limba română decât în greceşte. Pe de altă parte, cele două Şcoli Domneşti, înfiinţate dinainte la Bucureşti şi Iaşi, au devenit în epoca fanariotă instituţii de învăţământ superior la care au venit să studieze tineri din tot sud-estul european. Profesorii, mai toţi greci, erau oameni învăţaţi, şcoliţi în universităţi apusene, iar unele cursuri s-au predat şi în italiană sau franceză. Una dintre realizările cu importante consecinţe a fost introducerea studiului limbii franceze care devenise lingua franca – adică mijlocul general de comunicare – în Europa Apuseană.  

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Google News!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.