Victor Nichituș: Dragoste cu sila nu se poate… Statul moldovean intră în siajul influenței franceze
Domnul Petrișor Peiu a realizat recent o analiză foarte corectă a situației economice din spațiul românesc. Este o imagine tristă, ca să folosesc o formulare elegantă.
În acest context sumbru, misiunea viitorului premier al Republicii Moldova – din câte înțeleg, nu domnul Tofan, ci domnul A. Munteanu, de la Alianța Franceză – devine cu atât mai dificilă.
Totodată, înțeleg și motivațiile partidelor de opoziție care nu au apăsat prea tare pedala de accelerație în campania electorală. Guvernările PAS (Gavrilița și Recean) au administrat situația de până acum dintre Prut și Nistru, așadar ele poartă răspunderea pentru starea delicată în care se află Republica Moldova, un stat aflat, de fapt, la mila financiară a Uniunii Europene și, în special, a României.
Nominalizarea domnului Munteanu, dacă se va confirma, sugerează că statul moldovean intră treptat în siajul influenței franceze.
Să ne înțelegem: îmi doresc ca ambele state, România și Republica Moldova, să fie cu adevărat românești, solidare la bine și la greu. Observ însă că, de cele mai multe ori, doar partea română și banii noștri, ai contribuabililor români, vine să-i salveze pe frații basarabeni. În schimb, atunci când se cere un minim gest de reciprocitate, Chișinăul oficial pare să strâmbe din nas. Exemplul recent al companiei alese pentru construcția liniei energetice dintre România și Republica Moldova este grăitor: nu e una românească, ci… indiană.
Nu am nimic de comentat despre opțiunile basarabenilor la alegerile prezidențiale din România. A fost un vot ușor defazat, dar este dreptul lor. Îmi doresc însă mai multă simțire românească autentică și mai puțină cultivare a unui sentiment difuz de vinovăție la adresa României.
Una peste alta, cred că Bucureștiul oficial va avea în curând propriile probleme de administrat. Probabil, dacă Chișinăul va afirma cu voce clară că Republica Moldova este cel de-al doilea stat românesc și va acționa concret în acest sens, atunci și clasa politică românească își va asuma deschis problemele basarabenilor.
Dar, o spun eu în locul altora: la iubire se răspunde cu iubire. Și, cum spune un vechi proverb românesc, „până la Dumnezeu e cale lungă”. Sper că ați înțeles metafora.
Numirea recentă mă face să repet: dragoste cu sila nu se poate.
