VIDEO: De ce nu știm mai multe despre ziua în care sovieticii au omorât mii de români – masacrul de la Fântâna Albă

„Războiul nu se încheie când nu se mai trage, el se mută în sufletul omului unde stă o veșnicie”. Mi-a rămas în minte această expresie din filmul lui Tudor Giurgiu „Pădurea de molizi” pentru că, deși se referă la un eveniment tragic de acum 84 de ani – masacrul de la Fântâna Albă, ideea este totuși foarte actuală.

• Filmul „Pădurea de molizi”, de Tudor Giurgiu poate fi văzut în cinematografele din toată țara începând cu 10 octombrie

Istoria ne-a demonstrat că războaiele nu se termină neapărat atunci când nu mai cad rachete peste oameni. Asta chiar dacă unii politicieni se grăbesc să le declare terminate, pentru a-și încasa apoi premiul de succes. 

Pe de altă parte, „avem arme mai bune, mai noi, mai multe” nu este nici ea chiar o declarație de pace, e mai degrabă o provocare pentru adversar. Să facă și el rost de arme la fel de bune, de noi și de multe.

Pacea vine într-adevăr după ce armele s-au oprit, dar e și altceva decât acel moment. Pacea e pace când e urmată de ”păci”, la fel de bune, de noi și de multe, ca să cităm expresia de mai sus.

Pentru că pacea înseamnă și împăcarea cu dușmanul, cu trecutul și conștientizarea faptului că ororilor războiului nu mai trebuie permise. Pace înseamnă și cunoașterea și recunoașterea adevărul istoric. 

Din acest punct de vedere, masacrul de la Fântâna Albă, din Bucovina, din 1 aprilie 1941, are încă restanțe serioase față de noi. Sau noi față de el.

„Fântâna Albă” o tragedie despre care știm prea puțin

Filmul „Pădurea de molizi” de Tudor Giurgiu, care a intrat în cinematografe în acest weekend, vorbește despre un episod istoric important, dar cu surprinzător de multe detalii încă necunoscute. 

După ce nordul Bucovinei și Basarabia au fost ocupate de URSS, mulți localnici din zona Cernăuți, în apropierea graniței, au vrut să fugă în România, dar în prima zi a lui aprilie 1941 au fost împușcați de soldații sovietici și aruncați apoi în gropi comune. Unele surse spun că multe victime au fost îngropate când încă erau în viață. 

Numărul celor uciși în masacrul din apropierea localității Fântâna Albă variază în funcție de sursă: Tudor Giurgiu, în filmul său, merge pe varianta de 3000 de victime, un număr bazat pe estimările și mărturiile supraviețuitorilor.

Sovieticii au recunoscut la un moment dat doar 44 de victime, o variantă îmbrățișată ulterior și de istorici ucraineni din zilele noastre. 

Așa cum nu există un consens pe numărul victimelor, nici motivul pentru care un grup atât de mare de oameni a hotărât într-o noapte să plece, încolonat, spre granița românească, sperând că va fi lăsat să treacă dincolo, nu este unanim acceptat.

Discuții cu supraviețuitori

Filmul lui Tudor Giurgiu care, potrivit propriilor afirmații, se bazează pe mărturiile unor supraviețuitori ai masacrului (Gheorghe Holovati, Gheorghe Sidoreanc, Gheorghe Crăsnean și Minodora Grijincu) încearcă să atingă și acest subiect. O face cu timiditate însă, probabil din lipsa surselor de informații. 

„Cineva te-a turnat că tu le-ai fi spus oamenilor să fugă în România”, îi spune la un moment dat intervievatorul din film personajului Gheorghe, jucat de actorul Mircea Andreescu. 

Gheorghe este unul dintre puținii fugari care au supraviețuit și au reușit să treacă în România. Aflat acum la o vârstă înaintată, acesta povestește evenimentele care s-au întâmplat cu mulți ani în urmă.

Gheorghe se fâstâcește când aude acuzația ridicată de intervievator, iar apoi recunoaște că le-a spus oamenilor din satul său, Pătrăuți, să nu le fie frică să meargă către graniță. În opinia sa, armata nu are voie să tragă în grupuri mari, organizate, de oameni.  

„A crezut cineva că la Revoluție, armata chiar va trage în protestatari?”, se apără supraviețuitorul masacrului, care poartă această discuție, în Timișoara, în zilele noastre. 

Versiunea ucraineană, diferită de cea românească

Când cauți însă referințe istorice despre acest episod, nu poți să nu remarci contradicția mare dintre varianta ucraineană și cea românească. 

În 2021, la 80 de ani de la eveniment, un film realizat de Administrația Regională de Stat din Cernăuți a avansat ideea că acțiunea de trecere în masă a frontierei din 1941 ar fi fost planificată de serviciile secrete românești, după cum scrie publicația de limbă română din Ucraina, Bucpress. 

Aceeași sursă mai spune că autoritățile ucrainene au avansat în respectivul film și numărul de 50 de victime. 

O variantă mult mai credibilă, susținută de istorici români, este însă aceea în care serviciul secret sovietic (NKVD) ar fi fost cel care a răspândit zvonul că grănicerii sovietici îi lasă pe români să treacă granița. Aceștia ar fi fost practic atrași într-o cursă pentru a li se da o lecție tuturor celor care ar fi fost tentați să fugă în România. 

De altfel, după ce partea de nord a Bucovinei a intrat în componența URSS, în 1940, au fost mai multe treceri ale frontierei, unele reușite, altele care s-au soldat, fie cu arestarea, fie cu împușcarea celor care au vrut să fugă din URSS. Episodul din 1 aprilie 1941 ar fi fost ultimul. 

Enigma atroce a gropilor comune

Chiar dacă acum există unele studii academice care încearcă să lămurească ce s-a întâmplat la Fântâna Albă, iar Parlamentul României a declarat 1 aprilie – zi națională de cinstire a memoriei victimelor masacrelor, deportărilor și alte forme de represiune organizate de regimul sovietic, subiectul continuă să fie unul disputat. 

Lipsa informațiilor mai aprofundate pe subiect se poate remarca și în producția lui Tudor Giurgiu. Nu știm, de pildă, unde sunt gropile comune în care au fost aruncate victimele. Filmul vorbește doar despre faptul că sovieticii au plantat o pădure de molizi pe locul tragediei. Aici autoritățile din Ucraina ar putea face cu siguranță mai multe. De altfel, săpăturile care ar lămuri numărul victimelor nu ar putea fi făcute decât de ucraineni.

„(Pădurea de molizi – n.r.) e un mix de ficțiune, materiale de arhivă și extras din confesiunea absolut cutremurătoare a lui Gheorghe Holovati, cel pe care l-am găsit la Timișoara la peste 90 de ani, care mi-a povestit cu o memorie incredibilă, el copil fiind, ce i s-a întâmplat în pădurea Varnița. Era cu tatăl lui acolo și nu și-a imaginat că soldații sovietici vor putea trage în plin în mii de oameni câți erau acolo, ba mai mult, apoi să-i îngroape de vii pe unii ce nu erau morți și au fost îngropați în gropi comune”, a povestit Tudor Giurgiu anul trecut.

O poveste de viață

„Pădurea de molizi” nu este un documentar istoric, deși are multe imagini și fotografii de arhivă. Este doar un film care spune povestea unei familii destrămate. 

Gheorghe, de 19 ani, alege să fugă în România, împreună cu tatăl său, și reușește să scape cu viață de gloanțele grănicerilor sovietici. Minodora, soția sa, tot de 19 ani, decide să rămână acasă împreuna cu cele două fete. 

Va fi însă deportată în Siberia, doar pentru că era soția lui Gheorghe cel care fugise. Din acest moment, viețile celor doi se vor desfășura separat. Se reîntâlnesc în 1991, când Gheorghe se întoarce acasă. 

„Miza filmului este felul în care ne raportăm la adevărul istoric, felul în care ne raportăm la o istorie care s-a întâmplat acum 80 și ceva de ani, la traumele, unele dintre ele uitate ale acestei comunități, traume care eu cred că există și consecințele lor ajung undeva până în prezent”, a mai spus Tudor Giurgiu.

De aceea Minodora, jucată de actrița Coca Bloos, spune la un moment dat că „războiul se mută în sufletul omului unde stă o veșnicie”. Iar pentru războaiele care mutilează sufletele, de obicei nu prea există pace. Sau există, dar de cele mai multe ori vine prea târziu.