Interviu

Viorica Nagacevschi: Mi-e drag să culeg bucuriile din palmele unor oameni simpli

– Sunteţi notar, poetă, mai nou vă ocupaţi şi de o fundaţie de caritate. Cine este de fapt Viorica Nagacevschi? Aceste „profesii" nu ajung în conflict, la un moment dat?
– Poate că cineva ştie că croşeteze frumos, altele să nască copii mulţi şi minunaţi, eu pot să mă joc cu metaforele şi să mă împart la egal între poezie şi lege, fără a ştirbi din frumuseţea vreuneia. Mai recent, mi-e drag să culeg bucuriile din palmele unor oameni simpli, care au nevoie de puţină atenţie. Mă dau în vânt după un telefon la miez de noapte, când mi se spune că fetiţa sau băiatul lor au rămas încântaţi de o călătorie sau de o geantă cu caiete şi cărţi. Oare ce poate fi mai frumos?

– Câţi paşi sunt de la notariat până la poezie?
– Nu cred că s-ar putea măsura în paşi. E atât de vitală una şi alta, că n-aş găsi o diferenţă. E atât de simplu să joci cuvintele, alta e ca să poţi fi auzită. Eu nu cred că am fost auzită din prima. Scriam şi la şcoală, şi la facultate. Îmi amintesc că primul meu caiet de poezii, care îmi era atât de drag, îl lăsasem pe masă la redacţia revistei Orizontul, pe atunci redactor-şef fiind Nicolae Dabija. Am stat ore bune aşteptându-l, dar Nicolae Dabija nu veni. Atunci am îndrăznit şi l-am pus pe masa lui de lucru, cu tot cu adresă, crezând, cu siguranţă, că va rămâne electrocutat de invenţiile mele. Abia acum, în una din zile, îi povestisem lui Nicolae Dabija despre caietul meu şi el a râs cu poftă, căci e cel mai probabil că nici nu l-a văzut, dar de citit nici vorbă.

– Poezia este un remediu, o plăcere, un lucru pe care deja „trebuie" să-l faceţi?
– Poezia este o revelaţie. De exemplu, atunci când citesc o carte bună, mă prefac într-un bonsai, o mică poveste în care îmi trăiesc filmul meu din vers aşa cum îmi este mie drag. Pentru că, dacă ar fi în serios, ar trebui să devin un codru. Lucrurile frumoase trebuie trăite pe porţiuni mici, căci largheţea lor te îneacă.

– Este adevărat că cele mai frumoase poezii se scriu în perioada unei depresii, după o dezamăgire?
– Am scris poezii, sper eu, frumoase şi când fericirea mea atingea cote maxime, şi atunci când sufletul meu era dărâmat la pământ. Fiecare perioadă îşi are frumuseţea sa. M-am risipit de multe ori în tristeţi atunci când nu aveam niciun motiv şi am găsit un „inel de iarbă” atunci când golul din suflet şi l-a născocit singur pentru a da lumină într-un fragment de viaţă nu prea dulce. Nu este o regulă a jocului în poezie, este o stare de moment.

– Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la o femeie?
– Cu siguranţă, femeia ceea este mama mea. Un curaj de fier şi o dârzenie de viaţă nemaipomenite. Multe lucruri în viaţă am făcut ca să-i placă ei şi să aud de puţine ori că mă laudă. De altfel a fost întotdeauna foarte zgârcită la acest capitol şi anume ea m-a motivat să-mi iau viaţa pe cont propriu pentru a-i demonstra multe din ceea ce i-ar fi făcut ei plăcere. Astăzi se laudă la tot satul, însă eu continui câte odată s-o mai minunez cu vreun eveniment.

– În fiecare interviu al dvs. menţionaţi faptul că citiţi mult şi promovaţi lectura. Ce cărţi aţi recomanda unei femei pentru a se cunoaşte mai bine?
– Şirul de cărţi este atât de lung că nici nu ştiu de la care s-o încep. Aş prefera mai întâi cărţile care dau o lecţie de viaţă, cum ar fi: Elisabet Gilbert – „Roagă-te, mănâncă, iubeşte"; Doina Rusti – „Lizoanca la 11 ani", Alice Năstase – „Noi suntem zeiţe", „Care pe care", precum şi altele mai trăsnite – „Dragostea durează trei ani” sau „Jurnalul unui egoist" de Frederic Beigbeder.

– După ce aţi citit cartea „Mănâncă, roagă-te, iubeşte", aţi făcut o călătorie în India. În Italia şi Indonezia când plecaţi? Ce aţi învăţat din călătoria din India?
– Călătoria în India a fost ceva nemaipomenit de frumos. O ţară cu un imens soare pe care vroiam să-l car în avion de acolo, cu o filozofie de viaţă bine gândită, care te face să meditezi la ideea că nu eşti întâmplător pe pământ şi ai o misiune de îndeplinit, dacă te gândeşti bine o poţi descifra chiar singur. Am trăit chiar o istorie de neuitat când un slujitor al unui templu m-a invitat şi mi-a arătat toţi zeii lor şi în faţa fiecăruia m-a pus să mă gândesc la cei dragi, la dorinţe, ca mai apoi la întoarcere să mi se întâmple lucruri cu adevărat frumoase. Tot în acel an am fost şi în Italia. Este fantastică, este incendiară, cu atâta istorie în spate. Am vizitat Vaticanul, am sorbit picturile lui Rafael în Capela Sixtină, cu atâta vlagă de viaţă biblică că la întoarcere am crezut că Dumnezeu e pe pământ şi nicidecum undeva prin ceruri. Am studiat traseul cum să ajung şi în Indonezia, dar e foarte dificil Tibetul. Acum e o problemă să obţii viza pentru ceea ce eu îmi propun să vizitez, dar… timpurile se mai schimbă.

– Ce v-aţi propus să susţineţi prin Fundaţia „Viorica Nagacevschi" şi ce campanii aţi desfăşurat până acum?
– Eu susţin orice îmi este pe potriva puterilor mele financiare. La evenimente mai mari apelăm şi la sponsori. Am acordat burse motivante de studiu pentru elevi, o fetiţă a obţinut un sejur de studiu la şcoala de limba franceză din Nisa, Franţa, am contribuit cu ajutoare pentru sinistraţii din anul 2010, am donat cărţi la Biblioteca „M. Sadoveanu” din or. Soroca, biblioteca şcolii din s. Cosăuţi, r-nul Soroca, am organizat o expoziţie de poze în rame pentru o sută de copii orfani şi de bătrâni de la Azilul de bătrâni. Recent am organizat în şcoala din Cosăuţi o întâlnire pentru elevi cu un grup de scriitori.

– Anul trecut aţi sărbătorit ziua dvs. alături de femeile din Penitenciarul de la Rusca. Ce v-a impresionat în discuţiile cu acele femei? Ele continuă să lupte, să cunoască lucruri noi sau sunt resemnate şi aşteaptă trecerea anilor?
– Nu ştiu cine pe cine a impresionat cel mai mult, dar cert este faptul că mi-am dorit să le aduc o gură de aer proaspăt de libertate. M-am dus la ele cu o echipă de psihologi, cu o donaţie de carte şi cu un spectacol de Sf. Andrei. Le-am văzut cu zâmbet, dar am cules şi lacrimi. Tristeţea rămâne o regină nedetronată în acea casă. Mi-am dorit să le îmbărbătez cumva, dar nu ştiu dacă mi-a reuşit. Când ştii că acasă îţi îmbătrâneşte un copil, cum poţi să te mai lupţi… Mi-a fost greu să le văd şi să le las, dar m-am gândit că Dumnezeu are pentru fiecare un gram de fericire.


Împreună cu feciorul Vasile

– Mamele de băieţi sunt adesea criticate pentru că-i răsfaţă prea mult, sugerându-le să se însoare cu fete gospodine. Ce fel de bărbat/soţ aţi dori să fie fiul dvs.?
– E o întrebare fantastică, pe care în ultimul timp o aştept cu mare drag. De când e plecat la studii, dragostea de el mă face să fiu un pergament, mi-e dor de el tot timpul şi nu mi-e ruşine să recunosc că îl răsfăţ. Mai ştiu că va trebui s-o iubesc şi pe viitoarea lui soţie la fel de mult ca şi pe el. Mi-e drag când vine noaptea şi eu mă prefac supărată pe el. De teamă să nu fiu prea supărată, îmi atinge picioarele cu mâna, mi le leagănă, parcă cerându-şi iertare de la ele, mi le înveleşte şi se duce la culcare. Ştiu că numai băiatul meu e în stare să mă iubească atât de mult şi necondiţionat. E Vasile, băiatul mamei. Cu siguranţă, va fi un soţ aşa cum îmi doresc eu.

Silvia Ursu


Timpul. Suplimentul Femeia

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *