La vârsta de doar 20 de ani, Mihai Eminescu publică în „Convorbiri literare” poemul „Epigonii” în care face o radiografie uluitor de matură și precisă a literaturii scrise până la acea dată. Lucrarea e bazată pe o antiteză puternică între scriitorii de ieri și cei din timpul său, pe care Eminescu îi numește epigoni. Verdictul dat contemporanilor săi e necruțător:
Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
De multe ori revin la aceste rânduri ale lui Eminescu („voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”), gândindu-mă, bineînțeles, la breasla noastră jurnalistică. În timpul unei singure generații în mentalitatea noastră, a ziariștilor, în felul nostru de a înțelege meseria și rolul nostru în societate s-au produs mutații serioase. Jurnaliștii din anii ‘90 erau altfel decât suntem noi astăzi: aveau în ei un românism tineresc care cucerea cititorul, credeau sincer în ceea ce făceau… în doar 20 de ani peisajul s-a modificat substanțial, devenind de nerecunoscut.
Astăzi tot mai puțini jurnaliști lucrează pentru „cauză”, patriotismul e o treabă rușinoasă și depășită („Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază), spiritul militant e considerat de prost gust ca făcând parte din categoria celor care contravin principiului „politicalyy correct”. Trecuți prin diferite școli de vară și de iarnă, seminare și traininguri europene, mulți tineri jurnaliști rămân fără culoare națională și fără coloană vertebrală („În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază”), de aceea acestora, practic, le este totuna în ce redacție să activeze.
Am descoperit urâciunea acestei realități când am lansat campania electorală „Vorbesc românește, sunt, deci, român”, în legătură cu recensământul preconizat pentru luna mai 2014. Am crezut că lupta pentru afirmarea identității noastre naționale face parte din agenda oricărei publicații de limba română din RM… ca să vezi, nu e deloc așa. Cu excepția săptămânalului Literatura și arta și a editorialistului Nicolae Negru de la Ziarul național, celelalte publicații de limba română au tăcut adânc și cu subînțelesuri… pline de-nțeles. Publicații și ziariști care nu ratează ocazia de a nu reproșa altora lipsa de solidaritate (când e vorba de interesul lor, bineînțeles!) în cazul campaniei „Sunt român, vorbesc, deci, românește” au uitat de acest principiu.
Admit că unora nu le-a plăcut sloganul sau l-au considerat extremist și greșit științific, dar tăcerea nu a fost și nu este o soluție. Lupta pentru afirmarea identității noastre etnice și lingvistice e una perfect constituțională, nu riști nimic… De ce dar ziare pretinse „românești sută la sută” au rămas în afara acestei campanii?
Să nu mi se spună că e vorba de „concurență”, de „interese comerciale” și de alte băzdâgănii de acest fel, fiindcă s-ar putea să mor de râs. Asta e: ei credeau în scrisul lor, voi nu credeți în nimic!
