În zecile de depoziţii ale locuitorilor din Antoneşti care au reuşit să rămână în viaţă după această nenorocire de proporţii apocaliptice, se arată că foametea din acea perioadă nu fusese provocată de seceta din 1946, fiindcă, de rău, de bine, oamenii adunaseră o minimă recoltă care le-ar fi permis să ajungă la vară, ci fusese o creaţie a autorităţilor sovietice, care organizaseră în fiecare sat echipe de hăitaşi care rechiziţionau la stat toate rezervele de grâu şi de porumb ale ţăranilor („Munceam zi şi noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o luau. Nu dovedeai bine să hărmăneşti pâinea că veneau şi ţi-o luau toată…”). Punând cap la cap mărturiile ţăranilor din Antoneşti pe care i-a intervievat regretatul profesor de literatură şi scriitorul Alexei Vakulovski, nu putem să tragem decât o singură concluzie: că foametea din 1946 a fost o bombă atomică pe care nomenclaturiştii sovietici au aruncat-o în satele basarabene. Cartea regretatului profesor şi scriitor Alexei Vakulovski descrie plenar atmosfera otrăvită din timpul foametei, dar mai ales arată foarte limpede cum a influenţat aceasta asupra relaţiilor dintre oameni, dar şi asupra fiecărui om în parte. Şi nu e vorba doar despre cazuri de canibalism, cu toate că oamenii din această carte amintesc şi despre aceste crime abominabile, ci despre faptul că pe unii oameni foametea i-a făcut şi mai nobili, iar pe alţii i-a înrăit şi mai tare. Majoritatea celor trimişi să măture grâul din casele basarabenilor erau nişte cozi de topor, dar printre ei se mai nimereau şi unii care le ziceau în barbă ţăranilor să mai dosească pe undeva câţiva pumni de făină („Când cei doi activişti au ieşit afară, cel rămas îmi spuse: Mai repede, lele, ascunde un tobultoc pentru copilaşi”). Totuşi, aceştia erau minoritari şi predominau cei care îşi pierduseră orice trăsătură umană.
Repet, cel mai mare merit al cărţii lui Alexei Vakulovski nu e acela de-a fi o colecţie de grozăvii, cu toate că le descrie şi pe acestea, adică aminteşte că pentru a supravieţui unii oameni şi-au mâncat pisicile, câinii, şobolanii din pod, coji de copaci, opincile, pantofii sau fel de fel de buruieni şi aşa mai departe, ci insistă să arate impactul foametei asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii, soţi, fraţi, rude, vecini sau consăteni. Unele mame sau unii taţi în timpul foametei şi-au abandonat copiii sau doar unora dintre ei le dădeau de mâncare, iar alţii au salvat oameni de la moarte. Unii oameni s-au comportat ca nişte laşi şi ca nişte fiare, iar alţii au fost nişte eroi şi au dat dovadă de largheţe sufletească. Nu întâmplător, după foametea din 1946, ne zice Alexei Vakulovski, unii copii nu au mai vorbit niciodată cu părinţii lor, iar alţii s-au împrietenit şi mai tare. Cartea lui Alexei Vakulovski adună cele mai diverse perspective asupra foametei şi relevă toate felurile de comportamente umane. De aceea, ea reprezintă un document uman de neegalat. Citind această carte, am rămas cu un regret şi cu o bucurie. Cu o bucurie că am citit o carte excepţională şi cu un regret că profesorul Alexei Vakulovski nu a reuşit să se realizeze ca prozator, fiindcă, sunt sigur de asta, ar fi putut fi un mare scriitor.
