În cartea sa „Nu mă tentează” („Cartier”, Chişinău, 2011) Anatol Moraru pare să facă simpla cronică existenţială a unui oraş provincial. O lectură şi pur geografică, în acest sens, pentru mine, cea care vin din părţile Bălţiului. Topografiind realitatea auctorială, ajungi să constaţi o foarte frumoasa etapă existenţială a autorului, căci există în carte o dimensiune de sinteză, de atingere a unei culmi epistemologice.
La o lectură în alt registru, însă, descoperi o carte virilă, androcentrică. O virilitate – nerv dezgolit, una atât de acută, încât acolo nu încape o Ea, toate ele-le nu sunt decât nişte accesorii de teatru pentru un „Show must go on”. Un El axat pe sine, unul tragic, căci aşa l-a făcut natura-mamă ca tot ea să îl acuze, critice, ulterior prin complementaritatea sa – femeia. E un text cumva matur, nu e hormonal, sexist, o carte de lup bătrân, dacă se vrea. Participi astfel la producerea unei imagologii a femeii argumentate dintr-o optică androcentrică, dar şi etnică. Ca cititoare, aştept ca în următoarea carte să fie filosofată şi o Ea, printr-o detaşare de El.
Astfel, cititorul / cititoarea ajunge să lectureze de la „proful cu minte atletică”, profesorul fustangiu, la eul profund dezamăgit de existenţa sa. În carte se înalţă un turn Babel academic, care nu acceptă „superioritatea intelectuală prin scris”, cum nu acceptă, de altfel, niciun fel de superioritate. Asişti astfel la o radiografie a mandarinatului academic, o scanare prin scriitură.
Toată ironia naratorului ca şi a autorului nu e decât o mască, fie şi postmodernă. Râsul, ironia, pastişa sunt o formă de detaşare, de obiectivitate, ca, spre exemplu, intertextul pastişar druţian „pământ, apă, virgule şi pescuit”.
„Nu mă tentează” e fraza scriitorului demitizat, o moarte a autorului, deja dusă mai departe de moartea structuraliştilor. Idolul sacru, viţelul de aur al literaturii de ieri a căzut şi s-a făcut cioburi. Cartea e frumoasa, însă, tocmai prin plăcerea barthiană a textului, acea plăcere copleşitoare produsă de text printr-un fel de hedonism critic aplicat unei realităţi, inclusiv o plăcere a realismului privat, precum formula la o lansare scriitorul Dumitru Crudu.
Opreşte, te rog…, Pământul, vreau să cobor! „Nu mă tentează!” – iată imperativul artistic al scriitorului Anatol Moraru.
Maria Pilchin, Catedra de literatură universală, USM
O altă carte de nisip
Ivan Pilchin, Catedra de literatură universală, USM
„De literatură trebuie să-ţi baţi joc ca de o femeie pe care eşti gata s-o iubeşti până dincolo de noapte ori poate şi mai departe…” – „Dacă tot insistaţi…”, şi totuşi, „nu mă tentează”.
Dialogul ironic (printre altele) între profesorul de literatură universală şi studentul său din naraţiunea „Nu mă tentează”, care a şi dat titlul întregului volum de povestiri („Cartier”, 2011), ar putea fi privit ca o situaţie reprezentativă pentru toată ficţiunea lui Anatol Moraru. Comunicarea directă sau indirectă a profesorului cu studentul şi invers, viziunile şi perspectivele celor doi asupra literaturii şi a vieţii, asupra „muncilor şi zilelor” universitare şi a unuia asupra celuilalt, constituie miezul preocupărilor literare ale prozatorului bălţean. Volumul „Nu mă tentează” pendulează între aceste două poluri, de fapt, două ipostaze ale unuia şi aceluiaşi personaj, care, de parcă s-ar afla într-un labirint mitic, este expus necesităţii de a alege / a se hotărî pentru una dintre mai multele opţiuni ce îi apar în cale. Condiţia obligatorie este pentru el, la fel ca şi în viaţă, imposibilitatea schimbării, ireversibilul alegerii, iar efectul final – fie naşterea regretului (experienţei) şi dezicerea, fie iniţierea (în stare inocentă încă) în jocul divin al întâmplării şi al imprevizibilului.
Amintind de maniera lui E. A. Poe, A. Moraru este preocupat de efectul principal al textelor sale, la care contribuie toate detaliile, şi de finalul, care trebuie să lumineze sau să răstoarne întregul. Într-o măsură oarecare, formula narativă a autorului poate fi citată din povestirea „A treia odisee”: „Când joci cu nemţii, eşti sigur de rezultatul final abia când ei urcă în avion”. De rezultatul sau efectul final al textelor din volum poţi fi sigur abia când citeşti ultima frază sau ultimul cuvânt. Acest fapt este cel mai important, dar totodată şi cel mai fragil moment al naraţiunilor, care, astfel, au şansa pentru a produce efectul premeditat doar odată (la fel ca în cazul unei anecdote sau a unui roman poliţist), deşi, fireşte, pot tenta şi pentru o relectură.
În spiritul scriiturii „de ultimă noutate”, A. Moraru recurge la detaşarea de personaj şi lumea fictivă. Cititorului i se sugerează ideea simulării situaţiilor, invenţiei scriitoriceşti, jocului de-a povestitul. Astfel, personajele-marionete din start sunt plasate într-un fel de cutie de observare, sunt modelate conform legilor cosmogonice ale lumii fictive şi pun în pericol imaginea naratorului care se detaşează şi care, în final, nu este şi el altceva decât o mască. De fapt, întreaga carte trădează un spirit puternic borgesian (chiar şi nisipul de pe coperta volumului), prezente fiind motivul „cărărilor ce se bifurcă”, „toţi sunt unu”, al dublului, limitelor şi fractalului. Pe de altă parte, artificiile stilistice postmoderniste (ironia, ludicul, intertextul), simpleţea aparentă a povestirilor şi anecdotismul situaţiilor voalează substanţa mult mai vie, de natură existenţialistă, aproape mitică a textelor. Totodată, majoritatea povestirilor sale A. Moraru le construieşte pe ideea de „epifanie” joyceană – mai multe personaje trăiesc momente ale iluminării, care îi ajută să stabilească locul unui sau altui fenomen într-o complexitate labirintică a lumii, să înţeleagă sensul adevărat a ceea ce se întâmplă cu ei.
Remarcabil este că, de mai multe ori, personajele din „Nu mă tentează” ajung la un punct de eşec, nu fac ceea ce au vrut să facă, nu realizează ceva ce ar putea fi definit de ei ca un lucru adevărat. Preocuparea „de nimicuri” îi face să fie nişte ticăloşi, conformişti, falsificatori ai propriilor vieţi şi destine. Renunţarea sau imposibilitatea de a realiza ceva îi înscrie într-un cerc vicios, adesea legat de profesie. Cei care creează stări de epifanie, întâlnirea cu momentul adevărului sunt însă personajele secundare, neînsemnate la prima vedere. Anume ei şi sunt adevăraţii eroi ai naraţiunilor, catalizatorii mecanismului naratologic, nişte „deus ex machina”, un punct de referinţă şi axa în jurul căreia se mişcă detaliul.
