O zi în satul Ciuciuleni

Între reflecţiile academice privind politici imperiale şi construcţii identitare am avut o descindere într-un sat moldovenesc, care m-a făcut să înţeleg odată în plus de ce dispar imperiile, iar politicile acestora de modelare a unor identităţi distincte se alterează şi devin în timp inconsistente. La o primă impresie Ciuciulenii de prin părţile Hânceştilor nu are nimic deosebit în el, dar despre acesta, la fel ca şi despre multe alte sate basarabene, nu trebuie să judeci după aparenţe. Mai mult ca în cazul oamenilor, aceste aparenţe sunt amăgitoare. Drumul de piatră găurit de ploile recente, care începe curând după şoseaua Chişinău-Leuşeni, creează un contrast flagrant de confort şi comoditate, care lasă impresia unui dezinteres şi a unei apatii faţă de modernizare din partea oamenilor de prin aceste locuri. Acelaşi drum hurducat te duce apoi şerpuind spre mijlocul unui sat care la prima vedere nu impresionează: drumul central este plin de gropi şi noroi, în jurul Casei de cultură creşte iarbă de un metru, iar stadionul satului, care în timpurile de altă dată, îmi amintesc, că era o mândrie pentru ciuciuleneni, l-am găsit în paragină.

Dar, dincolo de aceste aparenţe, satul Ciuciuleni este unic în peisajul nostru mioritic, iar această unicitate vine nu din lucrurile evidente la care am făcut referinţă, pentru că altfel m-aş fi întors la Chişinău fără să înţeleg nimic, ci din forţa sa interioară, determinată de oamenii care trăiesc aici şi tradiţiile seculare pe care acest sat le-a purtat în timp. Mi-a trebuit o zi să înţeleg de unde vine vivacitatea acestui popor, care expus la varii experienţe istorice persistă în a se crampona în eternitate, lăsând parcă străinii să-i intre în casă, dar fără a-i lăsa să-i altereze sufletul. Ca un băiat care vine de la ţară, ştiu că fiecare sat este o lume în sine, cu legendele care-i explică originea şi oameni care mai discută aprins care versiune e mai plauzibilă, cu hudiţe ce se umple de noroi în timpul ploilor şi de praf în zilele aride de vară, cu împărţiri în regiuni, ce au denumiri care de care mai bizare, dar care reflectă un specific al locului, cu porecle, cu glume, cântece şi tradiţii, dar şi cu raportări la satele vecine, pe care de cele mai multe ori le iau în derâdere sau faţă de care etalează aere de superioritate şi aroganţă. În esenţa lor, satele basarabene au rămas nealterate de trecerea timpului şi de imperiile care s-au aşezat peste ele, au continuat să rămână un cosmos în sine, o ţară.

Satul Ciuciuleni este o astfel de ţară, care-şi are propriile legi, iar memoria sa nu a putut fi cumpărată sau vândută, aşa cum poate şi-ar fi dorit cei care au trecut prin părţile locului, poftiţi sau nepoftiţi. Sat de răzeşi care îşi trage originile încă din timpul lui Alexandru cel Bun, adică de la începuturile Ţării Moldovei, Ciuciulenii rămâne însă încăpăţânat în a crede că de fapt porneşte din timpul lui Ştefan cel Mare, care a trecut prin aceste locuri bătându-i pe turci la Lipnic, şi a lăsat aceste pământuri din Valea Cogâlnicului bravului său comandant Ciuciulea. Primul document în care este atestat satul a fost găsit în colecţia Mănăstirii Frumoasa şi este datat din 28 iunie 1596, adică din timpul lui Eremia Movilă, iar de atunci se regăseşte constant în documentele timpului, fiind pomenit în domniile lui Gaşpar Voievod, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Grigore Ghica etc. Cu o bogată istorie medievală, satul Ciuciuleni a dat mulţi „oameni vrednici care au făcut slujbă pe la toate domniile Moldovei”: căpitanul Nicolae şi Ion Carabăţ, comisul Dumitru, vornicul Grigore, vornicul Nicolae Jomiru, căpitanul de mazili Ştefan Ciocanu, visternicelul Ignat, boierii Miron şi Lupu Hâncul, vornicul Constantin şi mulţi alţi boieri mari şi mici, cu dregătorii la curtea domnească. Tradiţia medievală se reflectă şi în felul cum este actualmente împărţit satul, acesta fiind unicul caz în R. Moldova, în care s-a păstrat structura de sute, Ciuciulenii fiind împărţiţi în „Suta 1”, „Suta 2”, „Suta 3” şi „Suta 4”, acest fapt reprezentând şi o structurare militară, în corespundere cu circumstanţele timpului.

În anul 1817, când Basarabia abia intrase în componenţa Imperiului Rus, Ciuciuleni era parte a ţinutului Orhei, fiind catalogat de autorităţile ţariste drept un sat înstărit de răzeşi, alcătuit din peste 150 de gospodării. Peste un secol de dominaţie ţaristă, la începutul secolului 20, localitatea a devenit centru de voloste, situându-se printre cele mai mari centre de vinificaţie din Basarabia, unde avea în proprietate o livadă şi marele magnat latifundiar Krupenski.

Perioada interbelică este considerată „epoca de aur” de ciuciuleneni şi punctul de referinţă în căutarea timpului pierdut, ceea ce-i face să fie deopotrivă nostalgici şi romantici, dar, în acelaşi timp, suferinzi în regrete pentru nişte timpuri demult apuse. Construcţia de şosele, apariţia telefonului, instalarea unei pompierii, a unui aparat de radio la 12 octombrie 1930 sunt doar crâmpeie ale unor vânturi de modernizare care s-au aşezat peste o localitate care în acest timp a ajuns la o populaţie de peste nouă mii de oameni, număr la care populaţia satului nu s-a mai ridicat niciodată după aceasta (actualmente, aici locuiesc puţin peste cinci mii de oameni). Deosebit de prolifică din punctul de vedere al dezvoltării a fost perioada 1933-1938, când primar al satului devine Grigore Scafaru, satul reuşind să ajungă o comună-model pentru întreg judeţul Lăpuşna.

Ocupaţia sovietică din 1940, iar apoi din 1944, a fost resimţită la Ciuciuleni la fel ca în restul Basarabiei, dar parcă atunci când vorbesc de acele timpuri, ciuciulenenii o consideră de un dramatism particularizat faţă de soarta satului lor. Poate din acest considerent, apariţia unui Memorial al victimelor represiunilor regimului comunist sovietic, motiv pentru care am venit în acest sat, s-a produs în premieră pentru R. Moldova anume la Ciuciuleni, şi nu la Chişinău sau alte locaţii centrale unde astfel de monumente ar fi trebuit demult să fie instalate. Zeci de oameni s-au refugiat prin România, alţii au dispărut fără urmă sau executaţi, sute au fost deportaţi în regiunile îndepărtate ale URSS sau la munci silnice, alţii au fost înrolaţi în Armata Roşie, mulţi au murit seceraţi de foamete, iar trăirile acelor timpuri mai răscolesc şi acum amintirile oamenilor din sat.

De un tragism deosebit pentru ciuciuleneni au fost deportările din 5-6 iulie 1949, care au avut şi o componentă de colectivizare accentuată. Formarea colhozurilor în satele mai mici, unde pământurile au aparţinut proprietarilor-latifundiari, a fost mai uşor de realizat, prin exproprierea lor, decât în satele răzăşeşti, cum era Ciuciuleni. Prin urmare, din cele aproximativ 35.786 de persoane care urmau a fi strămutate forţat de pe teritoriul RSSM, circa 90 de familii sau peste 300 de persoane au fost din Ciuciuleni, un număr neobişnuit de mare pentru o localitate rurală. Există zeci de mărturii înregistrate după independenţa R. Moldova, de diferiţi istorici ai satului sau oameni interesaţi în recuperarea acestei amintiri, care au făcut ca atrocităţile acelor timpuri să nu dispară în neant.

La Ciuciuleni am înţeles că nu numai un sat poate fi o ţară. O ţară poate fi şi o familie, iar această familie este neamul lui Nicolae Gh. Pagu. Până a veni la Ciuciuleni nu ştiam prea multe despre el, îl cunoşteam doar pe Sergiu Pagu, fiul mai mare, care m-a şi invitat să vin în sat. Când mi-a strâns mâna cu tărie, m-am uitat în ochii unui bărbat scund, care emanau siguranţă şi bunăvoinţă şi am simţit, cum mi se întâmplă de multe ori în asemenea situaţii, că acest om este stăpân pe destinul său. Şi tocmai lui, fost primar şi descendent din deportaţi, destinul i-a încredinţat misiunea de a ridica acest „Memorial al Durerii” în mijlocul satului, împreună cu alte peste 40 de persoane, dintre care foşti deportaţi sau fii, nepoţi şi strănepoţi ai celor deportaţi, pentru a înveşnici memoria unor timpuri crude şi nedrepte, neuitate de oamenii satului. La dezvelirea acestui monument au vorbit mulţi oameni frumoşi, pătrunşi de durerea pe care au purtat-o în ei de atâta timp, de la Valentina Scafaru-Sturza, fiica primarului Grigore Scafaru, condamnat de sovietici la moarte prin împuşcare, la un descendent din neamul Grigoraş, venit tocmai de la Timişoara pentru a îngenunchea la placa comemorativă a familiei deportate, încrustată alături de alte 343 de persoane deportate în piatra acestui memorial.

Din ramura genealogică a lui Nicolae Pagu a ieşit Mariana Pagu, fiica sa, care în aceeaşi zi de 7 iulie 2013, după dezvelirea monumentului, a lansat cartea sa Ciuciuleni. O istorie a locului şi a oamenilor lui – o monografie cât un memorial pe care l-a edificat tatăl său, o primă istorie a satului Ciuciuleni. Un studiu monografic care rar se întâlneşte în tradiţia deja statuată şi devenită o modă de scriere a istoriilor satelor basarabene, care încadrează în cele aproximativ 900 de pagini o istorie a satului intercalată în istoria timpului şi care putea fi scrisă astfel, cu emoţie, pasiune, dar şi discernământ, doar de cineva care a crescut în acele locuri şi faţă de care are o dragoste nemărginită.

Am aflat că Ciuciuleni este un sat al multor oameni deosebiţi şi importanţi pe care îi are spaţiul românesc. De la preotul exemplar şi simbol al toleranţei Vasile Guma, la actorul şi regizorul George Siminel sau marele compozitor Tudor Chiriac, spre, cândva profesorul meu de istorie, Ion Eremia, cunoscutul fotograf Nicolae Pojoga sau cântăreaţa Doina Arsene, satul continuă, aşa cum a fost pe timpuri, să dea mulţi „oameni vrednici care au făcut slujbă pe la toate domniile Moldovei”.

După o zi la Ciuciuleni am înţeles de ce dispar imperiile, iar moştenirile lor tragice sunt condamnate. Pentru că în satele basarabene se ridică memoriale ale durerii, se scriu cărţi ale memoriei şi se nasc oameni ca Nicolae Pagu.